Liniște în strunga stelelor, liniște în văioaga caprei de stîncă. Picioarele fecioarei Leonora, încălțate cu cizmulițe de catifea, strivesc urzicile moi abia răsărite.

Cu palmele pîlnie peste ochi, ea urcă cu privirea printre mărăcinii uscați, pînă în vărful dealului mare, dar rămîne împietrită pe loc - cine ar urca cu cizmulițe moi și talpă subțire coasta abruptă și măcinată pe ici pe colo de lavine, fără destule ierburi bune de care să te agăți? Iar dacă stai pe loc, oricum nu te poți opri din mers, ceea ce ea nu știa atunci. Contemplarea unui scop îl aduce în noi înșine. Contemplarea unei furnici ne preschimbă parțial în furnică.

Leonora își amintește vremea cînd lîngă șipotul din sat era o moară, de fapt scheletul unei mori vechi, așa cum au rămas pe ulița din sus ruinele unor gospodării de demult. Copilăria ei fusese o moară de nimeni știută și apele i-au adus la vale toate nestematele. Se înserează rece în acest aprilie cu miei puțini și ea privește sus spre stelele care ard cu vîlvătaie albă, în calea lor dintotdeauna. Și-ar fi dorit să le știe legenda și numele, ca fetița cititorului în stele din poveste.

De ce era ea aici și acum? Fiindcă aceasta era jumătatea ei, calota cerească a emisferei nordice, cerul nopții de primăvară. Tînără, ea nu înțelegea cum oare erau marinarii de odinioară ghidați de constelații, cînd ele aleargă haihui pe mișcătoarele ape ale cerului. Tînără, frumusețea lor de negrăit parcă o proteja.

După mulți ani Leonora a înțeles că lumea toată e o corabie. Așa precum o biserică are o navă centrală și transepți, candelabre și tabernacul, tot la fel corăbiile din vechime aveau habitaclu pentru ceea ce era sacru - girocompasul - dar și felinare și pasarele. Ea, călătorind cu sufletul ei de piersică albă, fără a pleca din valea ei de acasă, croise în sine însăși multe cărări peste dealuri și mai departe. Ea a rămas tot în văioaga caprei de munte, sub strunga stelelor care uneori cîntă împreună, chiar și după ce ea și-a pierdut lacrimile.