Am fost un super-erou în liceu.

În fiecare zi aveam șansa să salvez omenirea, iar tot ce trebuia să fac era să urmăresc destul de bine pasul agitat al răufăcătorului odată ieșit din cuib, iar apoi, inspectând zona, să mă camuflez printre boboci, pentru a cunoaște mai bine teritoriul adversarului.
Știam că totuși, cea mai mare greșeală pe care o puteam face într-o luptă cu acești vânători de suflete moarte era să-i privesc doar în ochi, nu dincolo de ceea ce ascund și astfel riscam să fiu hipnotizat instant, incapabil să îmi spun pledoaria în fața atâtor oameni, care chiar dacă păreau îngrijorați de soarta mea, rataseră ultimul flux de pe newsfeed-ul lor.
Odată ce chipurile omenirii deveneau atât de luminate pe sub băncile virtualului, se ivea și puterea mea.Startul luptei era anunțat de sunetul clopoțelului, prevestitor al unei morți jurizate sau a unei victorii modeste afișată printr-un simplu zâmbet, care prindea mai multe înțelesuri decât ar permite glasul să ți le ofere într-o continuă poluare fonică.
Vinerea îmi era sfântă deoarece aveam șansa să îmi petrec timpul cu fanii mei.Învățam atât de multe de la ei.Mă ajutau, de fiecare dată când îndrăzneam a-mi spune secretele, să revizuiesc alfabetul, dar curios rămâne obsesia lor față de o particulară consoană.Părea că aceștia învățase un obligatoriu alfabet, unul care începe și se termină cu litera C, iar gradual, devenea obositor să combat această dovadă școlită a lor, pentru că eram conștient că așa le-a fost predat în caiet și nu aș mai fi putut să-i educ.
Acum că am ajuns la pensie, pot spune mândru că am destui bani ca să îmi iau medicamentele pentru inimă, deoarece e logic că dacă nu le-aș lua, inima mi s-ar fi încețoșat și pe la 20 de ani aș fi murit, lăsând ca acum să-mi îngroape cei apropriați, doar carcasa de fier ruginit,fără forța zguduitoare din interior.
Îmi amintesc că în liceu am fost un super-erou,deoarece aveam un inel ce odată tras pe deget, mă procrea invizibil și chiar dacă aș fi vrut să îl dau jos, părea deja o parte din mine, deci nu aveam de ales.În fond, mi-a fost încredințat de către mama mea, care mi-a destăinuit originile lui, simțind că am să îl înțeleg din prima clipă, iar pentru că nu-l dorea nimeni, catalogându-l ca fiind inutil, am ajuns să-i fiu prieten.Doar pe acest inel mă pot baza.Este singurul prieten adevărat care îmi stă alături în ziua absolvirii mele, iar pentru ca totul să înceapă cu bine, pentru a mă simți alături de o adevărată mulțime, nu-mi rămâne decât să îmi doresc în această clipă, puțini spectatori care să mă întâmpine cu strigăte pline de iubire.
Ca și într-un epilog sau ultim sunet, acum am ajuns să înțeleg un proverb care în nenumărate ore îmi era spus plin de patos, "Trebuie să te îndoiești pentru a fi posibil să trăiești, cât și pentru a avea o carieră, altfel ajungi un muritor de viață".