agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2018-01-26 | |
Am trăit vremuri în care cuvântul tipărit era sfânt, chiar dacă regimul politic al anilor respectivi se spune că era ateist. În acele vremuri se cenzurau idei, dar se cenzurau și greșeli de ortografie. Pe atunci, dacă doi oameni aveau o dispută privind scrierea corectă a unui cuvânt și nu aveau la îndemână un dicționar, luau, la repezeală, din apropiere, orice ziar, revistă, carte, căutau termenul în discuție și „arbitrul” care hotăra câștigătorul pariului era, incontestabil, publicația respectivă.
Notorietatea, în domeniul scrierii corecte, era asigurată de faptul că fiecare editură avea angajat, pe lângă redactorii de carte, cel puțin un corector; aceeași situație era și în redacțiile ziarelor și revistelor. Acum, din păcate, oricine, cu un minim efort, poate înființa o editură, chiar dacă respectiva „editură” nu mai are vreun alt angajat (ce să mai vorbim de corector!), iar munca desfășurată de această „instituție” este limitată la doar câteva operații extrem de simple: repartizarea unui număr de ISBN, preluarea, de la autor, în format PDF, a cărții (care este în totalitate pregătită pentru tipărire) și trimiterea ei prin e-mail la tipografie, iar la final expedierea către Biblioteca Națională a numărul de exemplare cerut de normativele în vigoare pentru Depozitul Legal. Astfel, se tipăresc volume (unele chiar valoroase din punct de vedere literar) în care găsim, fără a căuta prea mult, sute și sute de greșeli, situația fiind la fel de gravă în domeniul revistelor. Bineînțeles că mai sunt și edituri și redacții serioase (care au corector profesionist) și extrem de atente în privința corecturii. Am luat „la purecat”, la întâmplare, câte un număr relativ recent din „Convorbiri literare”, „România literară” și „Cațavencii”, negăsind nicio greșeală. Ce ne facem, însă, cu revistele făcute de amatori? Scopul rândurilor următoare este tocmai acela de a-mi exprima unele opinii cu privire la corectură, în calitate de redactor-șef al unei reviste care se realizează, în totalitate de neprofesioniști în domeniul editării, așa cum sunt și celelalte publicații din breasla epigramiștilor; foarte bine mi-au prins, în acest sens, și alte experiențe redacționale, precum și munca de editare a unor volume personale sau antologii de cenaclu. Problema corecturii la revistele care publică epigrame mi se pare mult mai importantă decât la altele, deoarece, la o creație literară cum este epigrama, de dimensiuni foarte mici, la care niciun cuvânt nu este în plus și care se bazează, de cele mai multe ori, pe echivoc, orice greșeală (chiar și un semn de punctuație trecut altfel de cum a vrut inițial autorul) poate duce la neînțelegera poantei sau la alte înțelesuri greșite. Nu-mi voi permite să mă hazardez în a da exemple din revistele pe care le-am citit, nici să fac ierahizări și judecăți de valoare cu privire la acestea, deoarece, oricum, consider că nu ar ajuta la nimic; voi emite doar câteva opinii cu privire la unele din cele mai importante probleme ale corecturii unei reviste, în general. I. O încercare de clasificare a celor mai frecvente greșeli care ar putea fi îndreptate la corectură 1. Greșelile de tastare (de culegere computerizată) Acestea sunt comise, de regulă, de autorii care trimit textele prin poșta electronică sau, în cazul celor care nu folosesc calculatorul, de către redactorul însărcinat cu culegerea computerizată a textului și se referă mai ales la următoarele aspecte: - litere (cifre, alte semne) în plus sau în minus; - cuvinte lipsă sau repetate; - diacritice lipsă, greșite, sau incomplete; - nume de persoane, de localități, de țări, de instituții scrise incorect; - date calendaristice greșite; - se lasă spațiu (blanc) înainte de semnele de punctuație; - nu se lasă spațiu (blanc) după semnele de punctuație. 2. Greșelile de limbă și de ortografie Au aceeași sursă ca greșelile de la punctul anterior, dar în cazul lor se mai impun două precizări inițiale: - în primul rând, opinia mea este că greșelile mari de exprimare nu trebuiesc corectate; textele care cuprind asemenea probleme pur și simplu nu se publică; - în al doilea rând, este dificil să facem o diferențiere între greșelile de tastare (tratate anterior) și greșelile de ortografie; sunt multe situații în care autorul culegerii textului cunoaște regulile de scriere corectă dar, din neatenție, nu obsevă, spre exemplu, că nu s-a tastat un semn, sau că o literă s-a dublat. Cele mai frecvente greșeli de limbă și de ortografie prezente în revistele făcute de amatori sunt referitoare la: - dezacordurile gramaticale; - semnele de punctuație (mai ales virgula pusă între subiect și predicat sau înainte de „etc.”); - cuvintele care au la final unul, doi sau trei de „i”; - cuvintele introduse recent în dicționare, provenind din limbi străine (mai ales la forma de plural sau articulată); - cuvintele care conțin vocale și consoane duble; - scrierea cu literă mică sau mare (mai ales la denumiri de instituții); - cuvintele compuse. 3. Greșelile de tehnoredactare Apar în procesul de pregătire a revistei pentru tipar (paginare, machetare ș.a.), cele mai frecvente fiind: - texte întregi (fragmente) omise sau dublate; - imagini inserate incorect; - pagini „încurcate”; - neuniformitate la formatare: cuvinte de același rang în clasificări sau enumerări care nu sunt scrise toate la fel (bold, italic, underline etc.); diferențe nejustificate între cuvinte (versuri, texte mai lungi) în privința fontului, mărimii, alinierii, spațierii etc.; neuniformitate în scrierea titlurilor și a subtitlurilor; - neactualizarea unor casete (titluri de rubrici, generice ș.a.m.d.) a căror formă rămâne, de regulă, neschimbată, dar la care trebuie modificat conținutul la fiecare număr; - inversări în atribuirea semnăturii pentru unele texte. II. Probleme de principiu referitoare la efectuarea corecturii unei reviste 1. Cine răspunde de corectură? În mod evident, răspunderea pentru corectură este în totalitate a redacției. În niciun caz nu poate fi dată vina pe autor. Pe de altă parte, nu excludem nici varianta ca unele texte, redactate neîngrijit de către unii autori, care necesită prea multe corecturi, să fie refuzate de la publicare. 2. Care sunt persoanele cele mai indicate să primească sarcina corecturii? Ideal ar fi ca un profesionist, un corector în activitate (nu pensionar) să fie angajat în această misiune. Dar, cum redacțiile revistelor la care ne referim acum nu își permit așa ceva, atunci un membru al colectivului redacțional, sau al instituției care editează revista (cenaclu, centru cultural etc.) poate primi dificila sarcină despre care vorbim. Una din greșelile frecvente care se fac în acest sens este a lăsa corectura doar pe seama celui care face culegerea și tehnoredactarea. Nu de puține ori, atunci când se discută la concret despre unele greșeli dintr-o revistă, redactorul responsabil cu tehnoredactarea se scuză în maniera „Am verificat de 3 ori, dar mi-a scăpat!”. Dar cineva ar putea să-i răspundă: „Puteai să verifici de o sută de ori, pentru că, dacă tu știi că se scrie „ai noștrii” (cu doi de „i”), tot greșit ar fi apărut în revistă”. Rezultă, deci, că o asemenea operație cum este corectura trebuie făcută și de altă persoană decât cea care a făcut culegerea textului sau chiar de către 2-3 (în paralel sau succesiv). O altă greșeală este aceea de a considera că un profesor de limba română, un filolog, în general, ar fi cel mai potrivit pentru a face corectura. Din experiența proprie spun că m-am convins (nu o singură dată) că nu este suficientă această calitate. Spre exemplu, am primit un text, de mai multe pagini, corectat de un absolvent al facultății de filologie, care avea strânse legături și cu domeniul editorial, în general. Mi-a spus, cu tărie: „Am făcut eu corectura, se poate da la tipar!”. Într-adevăr, făcuse corectura, notase pe materialul respectiv vreo 10 observații, dar eu am mai găsit încă aproape 50 de greșeli care-i scăpaseră colegului meu. Bineînțeles, nu se pune problema că acesta nu cunoștea regulile ortografiei limbii române. Am bănuit că problema era de altă natură: avea o vârstă destul de înaintată și, pe de o parte, nu mai avea răbdarea și capacitatea de concentrare necesare, iar pe de altă parte, nu mai fusese la oftalmolog de câțiva ani, pentru a-și actualiza ochelarii „de aproape” și, pur și simplu, nu vedea greșelile. În concluzie, în opinia mea, corectorul neprofesionist trebuie să îndeplinească următoarele calități: - să fie motivat pentru activitatea respectivă; - să aibă o serie de calități morale și intelectuale, cum ar fi: conștiinciozitate, responsabilitate, perseverență, răbdare, foarte bun spirit de observație, mare putere de concentrare, distributivitatea atenției; - să aibă o stare generală a sănătății bună și, în special, să aibă acuitatea vizuală foarte bună (dacă folosește ochelari, aceștia trebuiesc „actualizați” periodic, funcție de vârsta pacientului și pe baza unei rețete date de un medic specialist); - să cunoască foarte bine problemele de ortografie. 3. Care sunt sursele de documentare prioritare când se constată diferențe de opinii privitoare la scrierea corectă? În mod evident, cele mai autorizate surse în această privință sunt dicționarele cunoscute sub abrevierile DEX și DOOM. Nu se pune problema care este mai important dintre ele, deoarece fiecare din aceste dicționare are rolul său. DEX-ul definește, explică și distribuie sensurile cuvintelor, iar DOOM-ul ne arată cum se pronunță și se scriu corect aceste cuvinte; în plus, în DOOM se găsește un foarte bogat capitol teoretic despre problemele limbii române. Chiar dacă, în aparență, se ocupă de probleme oarecum distincte, ele trebuiesc consultate împreună. Atenție, însă! DEX-ul și DOOM-ul „adevărate” sunt doar cele elaborate de Institutul de Lingvistică și aprobate de Academia Română! Celelalte, cu denumiri identice sau asemănătoare, că sunt on-line sau pe hârtie tipărită pe la nu știu ce edituri, nu au valoare, iar cine le folosește riscă foarte mult. Toată lumea face cărți, toți elaborează dicționare, ceea ce este foarte grav. Spre exemplu, am cumpărat, dintr-o librărie importantă, un dicționar (Prof. Diana Marin, DICȚIONAR DE OMONIME, Editura STEAUA NORDULUI, Constanța), în care, la pagina 47, am găsit următoarea definiție pentru cuvântul „buză". Deci, citiți și vă cruciți: „buză,-e s.f. fiecare dintre cele trei părți cărnoase care mărginesc gura". Definiția este copiată din DEX, dar în loc de „două", s-a scris „trei" și, bineînțeles, la corectură nu s-a observat. La final, mă simt obligat să subliniez că activitatea de corectură (înainte de publicare, în redacție), la care ne-am referit în materialul de mai sus, nu trebuie confundată cu acțiunile de corectare (cu sensul de îmbunătățire, stilizare) a textului (în fazele de proiect, în cenacluri și în cercurile de prieteni). Îmi exprim, ferm, opinia că, odată ajuns într-o redacție, textul mai poate fi corectat doar din punct de vedere al greșelilor de tastare și de ortografie, fiind total incorecte eventualele îmbunătățiri „de conținut”, mai ales când este vorba de epigramă sau de alte genuri (specii) scurte. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate