Uneori, mi-e dor de tine! Ca farului măcar de-o noapte. Ca valului să se zdrobească de un mal… Ca mugetului de-o ureche… Ori ca pscărușului de un catarg? Ca brizei de trupurile noastre? Sau… poate, ca albatrosului de furtună.
Alteori, mă gândesc la tine! Ca la un ceva tare frumos. Un… nu știu ce, care putea să fie totul. Dar a rămas atâta de puțin. Mă gândesc ca un sân ce mă freamătă sub o ie… Ca un vulcan ce nu mai poate să mă erupă. Și în craterul lui, încet, încet iubirea mă preface-n rocă… Ori, poate, ca singurătate fără o stea polară?
Uneoi, visez la tine! Cu ochi deschiși cu ochi închiși… Cu sărutări pe gene. Cu licărele fulgerânde ale minții… Cu flacăra din jarul inimii. Cu… Mă visez… izvor lângă- înspumata mare. Fir de nisip în scoica, ce a uitat să mă mai facă perlă. Stea căzătoare într-un căuș de palmă…
Și-ascult cum gura-mi nu obosește să te rostească poem. Cuvintele au, însă, o cocleală de clopot. Nu, nu… Dar toate astea nu sunt vis! E o naștere… Nu țipi? Să sper că mai ești vie!
Cred că astăzi mi-e cel mai celmai. Te visez, te gândesc, nu te-aud și mă dor!