Îl ascult destul de des pe Ryan Bingham : *“When I die Lord won't you put my soul up on a train/ Won't you send it southbound Give it a cool blues-man name...”
Nu sună frumos? Frumosul acela greu de descifrat, vorba lui Nicăpetre: “Hai, mă Puiule, mă provoci mereu și știi că nu pot, nu se poate răspunde, frumosul ăla fascinant pe care Eminescu îl comunică și nu lasă nicio îndoială că el știa ori poate acela pe care Rembrandt îl așează firesc, multiplu și extrem de expresiv în Garda de Noapte și, fie vorba-ntre noi, când am văzut-o “în acțiune” la Amsterdam am încremenit fără să-mi dau seama dacă este reală materializarea aia a culorii, a mișcării, a compoziției, a gândirii...omul având limitele perceperii a ceea ce numim perfecțiune?”
Pretențios pentru un cântec, o să-mi ziceți, un country song, dar cu un tren (precis!) de marfă relicvă a unei epoci care apune – chiar dacă vrem să credem că a apus...nu încă – o curiozitate a minții sub semnul întrebării continue ori poate un salt al distanțelor în care includem timpul și spațiul așa cum le percepem: viață în drum, în mișcare către ceea ce cântecul cere “...cool blues-man name”
Aha!
Trenul lui Bingham m-a provocat și m-a trimis în spirala căutărilor cuibărite în memorie așa ca un tren în care ne urcăm (din când în când?) chiar dacă este nemaipomenit de aglomerat, dar pe care îl folosim în speranța că ne mișcă într-o direcție sau alta cu bunăștiință ori la întâmplare dar oferind (măcar) șansa încercării (rareori?) cea a reușitei.
Nu se putea să stau altundeva decât la fereastră și bineînțeles cu ea deschisă așa ca să pot scoate capul afară, orice altă posibilitate nu exista chiar cu admonestările mamei pentru care fumul era periculos, avea zgură chiar, mirosea respingător și de fapt ne înnegrea fețele...
Și ce dacă?
Trenul are acea calitate inimitabilă de a aduce distanțele atât de aproape că (parcă!) le poți atinge, mirosuri venite de oriunde călătorind în fum, sunete acumulate simfonic în roțile dirijate ritmic de șinele înnădite strategic, de clătinarea aceea întreruptă totdeauna egal, inimitabil.
Și pe urmă, are o misiune trenul acesta, cu fum sau nu el se consumă profesional îndeplinind niște obligații pe care le recunoaște indiferent încotro o ia; acoperirea distanțelor este numai pretextul descifrării a ceea ce timpul ne ascunde și atunci ruga lui Bingham mi se pare nu numai eronată ci și facilă trenul fiind vehiculul firesc al tranzitului – chiar final aș zice - este un simbolism aici către care ne îndreptăm uneori(deseori!) doar-doar vom intui încotro mergem. Și sigur nu la piață!
Eram tineri, visam sau nu, era personal, rareori împărtășeam idealurile inerente vârstei, n-aveam timp am zice într-o interpretare în fugă, dar de fapt bâjbâiam în confuzia generală a unor timpuri surprinzătoare în care simțeam, nu știam, că nu putem avea încredere.
O singurătate în mișcare colectivă, așa ca într-un tren de navetiști ne forma oarecum ursuzi deși era frumos afară, purtam tocuri înalte și privirile se încrucișau cu acea curiozitate a speranței – viața e frumoasă zicea bunica și ea trebuie că știa ceva crescând singură cei șase copii care nu-și aminteau mare lucru despre bunicul...a fost război, nu?
Noaptea visam mai mereu că umblu aiurea, drumuri, poteci, cărări neumblate desenau geografic un teritoriu absurd pe care urcam sau coboram dar niciodată nu aveam certitudinea finalizării și totul se oprea când terasamentul îmi rănea picioarele desculțe iar trecerea peste linii n-avea sens: venea trenul!
Trenul se mișca greu la deal și trebuia să dureze timp nu glumă, se târâie ca un miriapod artritic și am timp până o să se oprească...ce fel de timp nu mi-am pus niciodată problema, visele se consumă nesemnificativ, vreau să cred.
Ori poate nu!
“There’s nothing here only some sort of curtain on the left which covers the train tail and a huge tree on the right reflecting its branches on a paper white sky. A very white sky though mirroring dark twigs with no leafs as a skeletal tree couldn’t keep them în a hot summer day.”
O idee personală de tren în mișcare.
*”Southside of Heaven”