Apartenenţa verbului ‛a mira’ la categoria verbelor psihologice implică un subiect / obiect direct (tematic, un experimentator) marcat +animat. Lexemele considerate pentru analiza noastră [cf. rom. a (se) mira, fr. (sʼ)étonner și sp. extrañar(se)] sunt matricial verbe punctuale, care își asociază sensuri ale momentanului (v. numeroase enunțuri în care ‛a (se) mira’ apare la indicativ perfect compus), în acest context circumscrierea acestora față de categoria emoției fiind pe deplin justificată. În economia lucrării noastre am disociat între o emoție elementară, aflată undeva la granița cu afectul (v., în acest sens, contexte în care verbul de mirare se asociază îndeosebi cu experimentatori animați nonpersonali), respectiv o emoție complexă, compatibilă cu experimentatori animați personali (Sugestivă pentru lexicalizarea unui sens elementar vs. complex este (inclusiv) natura semantică a stimulusului cu care se asociază verbul de mirare.). Acestea din urmă sunt de altfel și contextele care prevalează, altfel spus, argumentele unui verb psihologic de mirare (în speță, subiectul și obiectul direct) care desemnează o astfel de categorie afectivă prezentând în mod constant trăsătura [+animat, +uman]. Contextual însă, aceleași verbe pot evoca și stări afective mai complexe (inclusiv în sensul de marcate sub aspectul duratei), cum sunt sentimentele. Această valoare afectivă se actualizează îndeosebi în tipar pasiv reflexiv sau pasiv propriu-zis / canonic, adesea în contexte în care sunt ocurenți o serie de adjuncţi / modificatori temporali specifici (cf. o vreme, ani în şir etc.). De altfel, așa cum remarcam și cum se admite în studiile de specialitate, în tipar pasiv reflexiv, astfel de verbe exprimă starea, iar nu un proces eventiv, fiind, deci, susceptibile de a lexicaliza (contextual) stări afective de durată, asemenea verbelor psihologice intrinsec de stare (cf. a iubi ș.a.). De pildă, în enunțul Săptămâni în șir Sabina s-a mirat / a fost mirată / consternată de atitudinea băiatului, perifraza cu valoare adverbială săptămâni în şir presupune contacte repetate cu un stimulus (primar sau „derivate” ale acestuia, cf. infra, discuția noastră), exercitând un anume timp un impact specific asupra unui experimentator, ceea ce implică un gen de permanentizare a stării respective, în speţă a stării de mirare / uimire şi, în consecință, trecerea / sedimentarea emoţiei în sentiment. Nu este însă exclus nici ca mirarea să persiste multă vreme în relaţie cu un stimulus care nu mai este identificabil hic et nunc. În atari circumstanțe, impactul stimulusului se întinde pe o anumită perioadă, implică deci +durativul (trăsătură definitorie a categoriei afective a ‛sentimentului’), chiar în condițiile nerepetabilității acestuia. Astfel de situaţii discursive sunt susceptibile de a se particulariza printr-un impact marcant / memorabil exercitat asupra experimentatorului, în sensul că impactul stimulusului respectiv a fost suficient de puternic, încât să se fixeze în memorie, transgresând acea experimentare de moment, în speţă simpla emoţie. Alteori, deși stimulusul este reperabil hic et nunc, acesta nu mai este identificabil în starea iniţială / originară, ci într-o stare „derivată”, secundară, ca, de pildă, în enunțul: S-au mirat luni în şir de ravagiile taifunului, în care sintagma genitivală ravagiile taifunului evocă generic o multitudine de stimuluşi secundari, derivaţi mai exact dintr-un stimulus-pivot / principal, în cazul de față taifunul în sine. (Aceste indicii, definibile, cu referire la contextul menționat, ca semne concrete ale unui eveniment nefericit, vor continua să exercite un anume impact asupra subiecților experimentatori, atâta vreme cât aceștia vor veni în contact cu consecințele respective, astfel păstrând vie memoria a ceea ce s-a întâmplat şi, implicit, atitudinea de surprindere în arie negativă.).
În ce măsură însă, sedimentarea emoției în sentiment poate fi urmărită și pentru contexte paralele în care sunt ocurenți experimentatori marcați +animat, –personal? De pildă, în ce grad este validabil un enunț ca: Săptămâni în șir pisica s-a mirat / a fost mirată / consternată de grămada din curte / zgomotul din stradă...? Foarte probabil, în cazul unui experimentator animat nonpersonal, o anumită imagine-stimulus, acționând în mod constant sau repetitiv asupra celui dintâi, nu va avea darul de a produce un impact similar celui originar (în cazul de faţă, mirarea / uimirea / surprinderea), dimpotrivă, forţa impactuală diminuându-se, stimulul respectiv ajungând să fie perceput drept ceva obişnuit și, deci, luat ca atare (Cu toate acestea, o reacție afectiv-comportamentală, relativ de durată, nu este exclusă la modul absolut nici în cazul experimentatorilor nonpersonali, v. infra, discuția noastră). Acest „scenariu” comportamental este susceptibil de a se legitima în condițiile în care experimentatorul nonpersonal nu este apt să depășească stadiul de imagine (vizuală, auditivă...) și să acceadă implicit la semnificaţie, or, tocmai semnificația este cea care face posibil un impact memorabil. De fapt, doar omul este capabil să valorizeze / să înţeleagă acțiunea exercitată de un stimulus, în profunzimea semnificaţiei acestuia, care poate fi (accentuat) pozitivă / negativă și, mai rar, neutră. În situațiile pregnant polarizate, pozitiv sau negativ, omul va trăi surprinderea maximă, pozitivă, respectiv negativă. El va dispune de un cod axiologic, care îi va facilita un anume tip de poziţionare (în speţă, o poziţionare din unghiul uimirii pozitive vs. negative) și care își va păstra validitatea o perioadă suficient de lungă, pentru a permite sedimentarea emoţiei în sentiment. Entitățile animate nonpersonale nu dispun, desigur, de un astfel de cod axiologic și, totuși, nu este exclus ca ele să dezvolte un anumit tip de comportament constant la interacțiunea cu un stimulus. După toate probabilitățile, comportamentul respectiv nu va fi dictat de o stare de mirare (emoție) sedimentată în sentiment (al mirării), ci de un alt tip de trăire, adesea în arie experiențială negativă, cum este frica.
În aceeași ordine de idei, în cazul unui experimentator animal, este, de asemenea, greu de conceput că impactul unui stimulus ar putea fi suficient de puternic, astfel încât să se soldeze cu impregnarea acestuia în memoria subiectului nonpersonal în asemenea măsură, încât acesta să experimenteze starea de surprindere mai multe săptămâni consecutiv. În acest context, chiar și eventuale enunțuri în care prezintă ocurențe verbe modalizatoare (cf. a părea) vor fi, cel mai probabil, receptate ca fiind specifice mai degrabă unui cadru discursiv nonreferențial / ficțional (cf., de ex., Săptămâni în șir pisica a părut mirată / că se miră de...). Și de această dată, incapacitatea de a încărca semnificativ o anumită structură de suprafață furnizează o explicație a comportamentului particular.
În concluzie, semantica contextual „sentimentală” (a se citi „în relaţie cu sentimentele”) a verbelor care desemnează ‛mirarea’ susţine şi ea asocierea lexemelor respective în mod fundamental cu experimentatori animaţi personali.