Dacă cred în predeestinare? Da, cred, în sensul în care predestinare înseamnă destin sau soartă sau ursită – omul și alte ființe se nasc cu un anumit destin și acesta este tot destin de-a lungul vieții. Este logic că un anumit curs al evenimentelor (importante – e scris în dex) există de la naștere.

Avem un cod genetic și condițiile de mediu îl descifrează, chiar dacă nu în totalitate. Îl developează, îl aduc la lumină. Dar, chiar dacă nu credem în codul genetic, care e o vedenie a omului de știință la microscop, dar prin simțul subiectiv al văzului propriu cu multe lentile (prin subiectiv înțeleg cea ce e sinergic unei comunități sau societăți la un moment dat, inclusiv progresul tehnologic al microscoapelor), deci, chiar dacă negăm puterea coercitivă a codului genetic, totuși este evident că trăim într-o matrice lingvistică și suntem călători printre simboluri care persistă în memoria veacurilor și ne sunt destinate nouă de-a lungul vieții, încă de la naștere.

La fel ca în cazul codului genetic, mediul și puterea voinței personale și abilitățile liber alese de om să le dezvolte se desfășoară în cadrul acesta, în ramele acestea care ne limitează evoluția. Purtăm lanțuri, acesta e destinul. Suntem prizonieri în chingile diverselor limbi sau limbaje și coduri numerice. Aceasta înțeleg eu prin destin. Fiindcă aceasta ne coordonează și există din naștere.

În afara codului genetic și dependenței noastre de arhetipuri prezente social-istoric, mituri sau credințe, există și dependența noastră de logica inerentă întregii lumi – atât biologia, cât și celelalte legi inamovibile. Suntem delimitați strict. S-ar părea că am vorbit mai mult despre determinarea strictă a acțiunii omului, inclusiv a voinței sale. Dar e vorba mai mult de destin. Acele evenimente de viață care nu pot fi evitate. Odată cu maturizarea voinței, omul pur și simplu poate mai mult să se opună destinului, dar se înmulțește numărul anilor săi și numărul năpastelor fatale pe care el nu le poate ocoli. Aceasta e lupta cu destinul, prefigurat de un fel de ursitoare din naștere – atunci incipient, ulterior o întreagă avalanșă care crește.

Predestinarea sau destinul au, repet, mai multe sensuri. Mulți se referă la predestinare pentru o anumită meserie sau personalitate publică. E la fel ca idee pentru toți, și pentru oameni celebri și pentru ceilalți. Mai există și predestinare voită de alți oameni pentru un om – care prefigurează viața cuiva încă din naștere – de exemplu părinți care vor să crească o balerină, știind de la nașterea copilului că are anumite aptitudini și ei anumiți bani sau poziție socială – și alte predestinări de acest tip pot exista.

Dar, desigur, omul este și liber, în sensul clar al liberului arbitru (dacă nu e întemnițat) și poate opta, poate alege, dar are o voință limitată.
Autocontrolul de asemenea există – dar omul nu poate modifica mult conținutul pe care îl controlează prin propria lui forță. Acel conținut face parte din destin.

Există o voință divină – prin Dumnezeu eu înțeleg logica inerentă și unitară și eternă a sistemului realității în ansamblu -, chiar dacă nu toate legile se manifestă în același moment, potențial ele există. Cu toții ne supunem voinței divine. Ceea ce e aparent irațional se datorează hazardului antropic cel mai adesea, adică omul este responsabil de faptele sale. Numai ceea ce este irațional, ilogic, poate fi dăunător, ceea ce e făcut de om intenționat dar fără judecată, adică prin capriciu, deși, subliniez, ar putea acționa pozitiv. Dar lucrurile se supun legilor, deci homeostazia sistemului se menține. Transformările sau procesele care au loc sunt cuprinse de asemenea în ansamblul legic și numai legea și necesitatea pot permite adevărata libertate a omului, în timp ce capriciul fără rost limitează libertatea.