E o zi de august perfectă, pe cer nici un nor, cald dar nu foarte cald, o adiere lină face totul să fie atât de plăcut. Duminică fiind, satul e liniștit, se aud doar clopotele, lumea e la biserică. Eu am lenevit în această dimineață și mi-am permis să mă răsfăț, îmi savurez cafeaua pe verandă și admir grădina, loc sacru pentru mine, unde plantele parcă îmi vorbesc și mă aduc mai aproape de Dumnezeu. Loc de contemplare și încărcare cu energie. Cea mai mare bucurie îmi aduc legumele văzundu-le crescând zi de zi, ploaie după ploaie, mă înconjoară o mândrie și o bucurie cum doar omul de la țară le poate simți, o împlinire armonioasă. E întipărit în ADN-ul nostru din străbuni, poate vine chiar de la daci această iubire față de glie, e o legătură strânsă ce încă nu s-a pierdut.
E luna în care se coc roșiile atât de mult așteptate, în fiecare zi aruncam o privire să văd cum își schimbă fructele culoarea. Anul acesta am plantat peste 100 de fire de roșii din sămânța veche a bunicii, o păstrăm cu grijă și-i dăm viață în fiecare primăvară. Ploile mult prea abundente și lunile de început de vară neobișnuit de răcoroase mi-au distrus grădina în mare parte, au supraviețuit doar câteva plante, și eu care îmi plănuisem să fac vreo 50 de sticle de bulion. Dar uite încă o dovadă că nu e bine să iți faci planuri dinainte, deoarce așa apar dezamăgirile, e mai bine să luăm lucrurile așa cum sunt ele și să trăim prezentul cu tot ce ne oferă, bune sau rele. Firele de roșii rămase le-am îngrijit cu multă iubire și îndemănare, toate învățate de la mama și bunica. Știai că roșiile trebuie “coptilite”, frunzele îngălbenite se rup să nu îmbolnăvească tulpina și fructele, planta se udă doar la rădăcină mereu dimineața nicidecum în timpul zilei sau seara când pământul este înfocat și plantele se pot “opărâ”?. Nu am stropit roșiile cu nimic, prefer să am recolta puțină dar să știu că sunt sănătoase, naturale, sunt pe principiul că în lumea plantelor să învingă cel mai puternic. Mulți se plâng că nici din semințele vechi roșiile nu au același gust, e și de înțeles din momentul în care sunt stropite cu chimicale, își pierd gustul autentic.
Uite că a venit ziua în care să culeg prima roșie coaptă din grădină. Câtă emoție mă cuprinde, la fel că în copilărie când primele roșii le culegeam la început de august și le savuram acolo pe loc în grădină, printre straturi în picioarele goale, abia mă vedeam în abundența de plante și arome. Erau momente de fericire pură pe care nici nu le realizam pe atunci.
Mă apropii tiptil de planta măreață, cu care am format o legătură oarecum de prietenie, aș vrea să-i cer voie să mă lase să-i culeg roadele, dar nemaiputând de nerăbdare rup cu grijă prima roșie, coaptă în mediul ei natural fară să o forțeze nimeni. Abia o țin într-o mână, e mare și frumoasă, având o formă neuniformă și culoare semiomogenă, domină un portocaliu aprins, dar în partea de sus e mai gălbuie cu mici șanțuri de un verde deschis. Exact cum îmi place mie nu este coaptă în întregime, poate ar mai fi trebuit să o las o zi două, dar nerăbdarea de copil din mine a învins. Ridic mâinile cu roșia superbă la față și simt aroma verii, culorile pictează veșnicia și timpul stă pe loc câteva clipiri. Mă hrănesc cu bucurie, toate simțurile devin alerte, aproape alergând mă îndrept spre bucătărie în căutarea ustensilelor să îmi fac o salată. Iau o farfurie și încep să tai roșia în două cu părere de rău pentru o clipă, distrugând un întreg atât de perfect, cu grijă și cu sfințenie mulțumesc naturii pentru acest dar crescut tocmai în gradina mea. Încep să salivez, răbdarea se scurge o dată cu sucul dulce acrișor ce se prelinge de pe cuțit în farfurie, repede iau și un castravete și o ceapă culese cu o seară înainte tot din gradină. Castravetele foarte crocant îl las așa cu tot cu coajă, apoi tai ceapa în rondele, le potrivesc frumos în farfurie, adaug puțină sare, piper și uleiul de măsline extra virgin primt de la sora mea din Italia, păstrat cu grijă doar pentru evenimente de acest gen. Totul pare atât de festiv, parcă se aud trâmbițe, papilele gustative sunt pregătite pentru o noua aventură, iar într-un final, gust o felie de roșie. Wow cât poate fi de gustoasă, incredibil! Șiruri de amintiri mă răscolesc, văd un film în fața ochilor derulat la o viteză și intensitate maximă cu momente din copilărie: mă dau pe leagăn într-o mână pâinea cu untură și în cealaltă o roșie zemoasă, îmi curge pe încheieturi zeama de roșie dar eu mămânc cu poftă legănându-mă ușor; bluza alba de sărbători pătată cu roșii, lacrimi în ochi, fug în brațele bunicii care zâmbește protector; culeg în coșul fără mâner roșiile din grădina bunicii; facem bulion în bucătăria de vară cu acoperișul dărăpănat și geamuri mici unde pe “șporul ruginit” clocotește într-o oală imensă ceva roșiatic, arata că o poțiune din poveștile cu vrăjitoare, bunica îmi spune să nu mă apropii prea tare, ea învârte încet cu o lingura de lemn cântând ode demult uitate și câte și mai câte…
A meritat tot efortul să îngrijesc această plantă măreață care ne hrănește nu doar trupul ci și sufletul “roșia din grădină”