Ziua este agitată, anxioasă, plină de viață și culoare, dar eu o simt diferită. Aleg deliberat să stau închis în colivia camerei mele, meditând asupra culorii gri. Tot eu, aleg să-mi pierd timpul, jucându-mă nesfârșitul sah al minții cu Solitudinea, sora mai mică a Celei Cu Coasă.
Arama de pe fața zilei este sfârșitul ei, când amurgul își face simțită prezență liniștitoare și apăsătoare făcându-mă dintr-o dată disperat și fără speranță.
Țânțarii apar nerăbdători să-mi aspire singura picatură de voință, fericire și entuziasm, pregatindu-mă de valurile nopții singuratice, reci și fără culoare, tăvâlind peste castelul de nisip al sufletului meu, ce se ruinează încet, dar sigur sub propria greutate.
Singura notă muzicală este reprezentată de niște greieri răsfirați prin curte, cocoțați pe câte un fir de iarbă melancolic, ce sunt întrerupți de câte un lătrat de câine vagabont, în timp ce eu mă scufund lent și duios în propiul meu ocean de gânduri și remușcări.
Băgat adânc în Abissul minții, aud câte un cocoș, care mă anunță că ma pot odihnii în sfârsit, în amorțeala și anxietatea sinelui.
Înevitabil apare și Răsăritul, iar câte un motor pelegrin nervos și bulversat trece pe uliță, unde anunță trâmbițând sfârșitul luptei propriei persoane prin strivirea liniștii ambientale.