Pe cer, în împărăția cea albă a stelelor și a lunii, chiar la poarta cea mare, cu drug de fier, bate un mândru Împărat, pe care îl știu toate stelele, căutându-și surata, cu înfrigurare... În mândra și scumpa de Împărăție, nu mai e, de o vreme, liniște.
— Ce faci aici? Fiul meu?
— Am dat năvală, Părinte. Că nu am mai avut răbdare și nu am mai putut. Și îmi caut, de fapt și de drept, sora... Pentru că numai ea este frumoasă, tânără și albă, de se iau toate stelele după frumusețea ei perfectă! Eu știu, pentru că am o soră foarte frumoasă, pe cea mai frumoasă fată din toată lumea!
— Și, aici, ce cauți, de fapt? La mine?, s-a auzit o voce foarte cristalină. Era o fată frumoasă, cu părul de aur și mai plinuță, după trup.
— Cine bate...
— Soarele tău bate, surioară...
— Cine bate...
— Soarele... Lasă-mă să intru, la tine, surioară!
— Că nu se poate, Soare, pentru că nu mă lasă tata!
— Cine, surată?
— Noaptea nu mă lasă, scump Soare. Și întunericul. Nu îmi dă voie, scumpul de tata. Pentru că aceasta este, de fapt, casa și familia mea, și Tata, adică întunericul de nepătruns...
— Surioară... Că ești Lunița mea și pântecul alb și cel mai drag!
— Nu mă lasă!
— Că îți sparg, surioara mea scumpă, fereștile! Numai să intru!
— Dar nu le sparge...
— Surioară, eu am nevoie de dumneata!
— Că nu le sparge, pe bietele ferestre...
— Surioară, eu intru pe poartă! Chiar pe poarta asta mare! Dă drumul, rogu-te, când bat cu drugul și deschide zăvoarele! Sau îți prăbușesc cerul și toate ferestrele!
— Nu veni...
Pe Cer, la poarta cea mare a Cetății și a împărăției, drept în Castelul cu inel sau cu drug de fier, bate un mândru Împărat, căutându-și surata... În mândra și scumpa Împărăție, nu mai e, de o vreme, liniște. Iar soarele a spart, desigur, cu o furie amorezată și sinceră, poarta cea grea a Împărăției de întunerec, dând repede năvală, cu trupul lui brudiu și tare frumos, chiar înăuntru, dincolo de zăgazurile Palatului, unde trona, foarte semeață și puternică, Noaptea. Ei, ce să vezi? Mai înainte de toate, primele raze care s-au arătat pe cer, în plină noapte.
— Unde ești soră... Că am vinit...
— Nu sunt... Că noaptea mă alungă din calea dumitale, frățioare...
— Unde ești? Că eu îs după tine?
— Deja, frățioare, sunt pe drumul mieu... Potecă de lumină mare îmi fac prin cer și strălucesc mai tare decât orișicare stea!
— Unde ești, surioară? Și peste tot, s-a făcut, peste toate, o mare de lumină albă și galbenă, de se amestecau razele albe și galbene, căutându-se, de fapt, soarele cu luna lui albă, ca și când ar fi venit orele sulițelor de prânz și ale sărbătorilor. Dacă Noaptea, părintele de drept al soarelui și a lunii, a dat să cadă, în dos, de pe fotoliul lui, surprins, adică chiar de pe tronul lui pe care erau numai stele mici și albastre, pictate.
— Ce faci aici? Fiul meu?
— Am dat năvală, Părinte. Că nu am mai avut răbdare și nu am mai putut. Și mi-am căutat, de fapt și de drept, sora, ca să mă ieu după dânsa... Pentru că numai ea este frumoasă, tânără și albă, de se iau toate stelele după frumusețea ei perfectă! Eu știu, pentru că am o soră foarte frumoasă, pe cea mai frumoasă fată și soră din toată lumea! Și m-am căsătorit cu ea! I-am dat frumusețea chipului și a sufletului meu plin de rază și de lumină!
— Și, aici, ce cauți, de fapt? La mine?
— Că te dau jos! Și îmi ieu sora și plec de aici! (Soarele s-a înfuriat, o clipită, pe tatăl lui aspru și plin de încrâncenare). Dacă nu îi lăsa Noaptea, pe Soare și pe Lună, ca să stea împreună.
— Deja, ți-am dat voie ca să intri pe poartă. Eu, deja, Soarele meu, Fiule, te-am lăsat. Dar ești prea mândru și prea feciorelnic! Și vrei să îmi strâci toată casa și buna rânduială! (Noaptea s-a mai înduplecat. Sau cel puțin, așa ar fi vrut să se creadă. De fapt, era speriat, pentru că soarele strălucea foarte tare, pe timpul zilei și al verilor.)
— Vreau să stau mereu, în lume, cu sora!
— Pentru că aș fi vrut să te văd, fiul meu. Că mi-ești frumos! Mândru foarte și ca niciunul! Dar pe fata mea și pe sora ta, nu o să o mai vezi niciodată... Eu, în schimb... Te mai primesc, pe la mine, prin Împărăție, ca să vii și ca să aduci Dimineața!
— Ce, dumneata? (Soarele era plin de durere, acum.) Că ești un părinte cam rău, Tatăl mieu! Dacă nu îmi dai pe surioara de nevastă, cum niciodată nu mă leși, la ea, în iatac, eu o să plec, într-o zi, de sub rânduirea Ta! Așa cum mirele pleacă de la Palatul Nopții, ca să rămâie pe lângă sora Lui!
— Așa să fie blestemul, pe ea, pe Lună, să o văd noaptea, frumoasă și blândă, pe Cer, pentru EU că sunt Tatăl ei, iar, cum să spun, eu să mă întâlnesc cu frumosul meu fiu, în fiecare zi, dis de dimineață... Dar unul cu altul, ei doi să nu se zărească niciodată... A spus Noaptea, știind, prea bine, ce să facă cu cei doi și găsind multă putere în gândurile sale. Apoi s-a înfuriat. ”Pentru că dragostea nu este pentru voi. E doar a mea, să știți! Să mă uit, la fiecare din cei doi copii ai mei, băiet și fată. Dar să nu îl lăs împreună! Dar unul cu altul nu veți mai fi niciodată, atât timp cât oi mai trăi eu! Și mai trăiesc o veșnicie, așa să știți voi! Că sunteți prea frumoși și prea buni, eu de asta nu vă les! Într-o zi, îmi luați tronul!”
— Iar ești prea nebun, tătucă... Cum să îți luăm matale domnia? Dar eu o să îmi capăt, într-o zi, mâna sorei... Că eu plec de la dumneata... Că și lumina e grea, de sunt grele galaxiile de lumină!
— Nu te las niciodată... Nu te lăs! Trebuie să rămâneți, amândoi, plini de cumințenie!
— Că eu, Părinte, deja am plecat... Îmi caut, pe aici, pe la dumneata, unde îmi e, de fapt, sora...
— Aici sunt, frumosul meu Prinț!
— Ce blestemăție ai mai făcut, frumosul meu fiu?
— Eu, una mai mare nu se putea, blestemăție, Părinte. Că mi-am luat surioara ca să fie a mea...
— Nu o să te întâlnești cu ea niciodată! Pentru că ea luminează noaptea, iar tu doar pe timpul zilei... Că nu vă las eu! Tu ești pe timpul zilei, iar ea numai pe timpul nopții! Că nu vă lăs, sunteți prea frumoși, iar într-o zi, o să îmi pierd puterea!
— O nebunie mai mare nici că am făcut, Părinte... Că m-am dat drept stea...
— Ce ai făcut? Netrebnic și nerecunoscător ce ești! Soare!
— M-am dat drept stea... Și orice, mare sau mică, stea, o va privi pe surioara mea, eu voi fi, de fapt, chiar lângă ea. Pentru că sunt, de-a dreptul, Soțul și Mirele ei Mare. Am miliarde de chipuri, în stele, și nu o să o părăsesc, pe ea, niciodată. Că e, de fapt, surioara mea cea mică și foarte frumoasă, mai albă la chip decât zăpada și cea mai curată...
— Ce ai făcut? (Noaptea și-a pierdut, atunci, glasul, lăsându-se pătruns de furie. Dar, mai ales, nu știa că își pierduse mica lui fată, pentru că o găsise frate-său.) Că ea s-a dat după soare, ca să îi fie Mireasă. Iar, de atunci, Luna este vegheată de milioane de chipuri ale Fratelui Ei solar, care o iubește, în fiecare noapte, și cu care se cunună, când se lasă, peste lume, întunericul.
Care însă nu i-a putut despărți, pe Soare și pe Luna lui soră.
Doar, obosindu-se, de la atâta iubit, soarele mai pleacă, jumătate din zi, ca să își învingă, încă o dată, măcar aparent, Părintele și să îl vadă și pe el cum se frământă, pentru insuccesul Nopții, cu privire la dragostea în perechea cea purtătoare de mult cadou și dar reciproc. Și așa a fost Legenda, pentru că dragostea învinge mai mereu, așa cum Soarele a învins Noaptea cea puternică și mult superioară, din prea mult drag pentru surioara lui cea mai mică, pe care a vrut-o de soție. Pe care o vede, ca și stea, în fiecare noapte a lumilor.
— Netrebnicilor! Că noapte va fi mereu, pentru că numai cu noaptea s-au început, de fapt, toate! Peste noapte, s-au așezat, în lume, toate galaxiile și luminile! Urlă, și acum, prin vreun colț de lume, părintele necăjit.
— Da, tătucă, dar și iubirea luminilor e frumoasă! Că e caldă și bună lumina și mereu purtătoare de trăinicie și de frumusețe!
— Netrebnici ce sunteți! Dar dacă v-ați luat, să vă țineți, dar puterea întinsă a Nopții este mult veche și de mare renume în cele mai alese vechimi, părintele luminilor, pătura cosmosului, întinsa Noapte și întinsul cosmos întunecat, iar lumini, care fără noapte, știți ce sunt? Pleavă, nimic! Că vă les, cum să nu, pentru că ai mei sunteți toți.
Și după cum am spus, așa a fost, măcar în o zi, în Cetatea împărătească cerească, despre care am vorbit, cu toată duioșia povestitorului. (...)


Varianta lirică:


Frânturi de baladă a soarelui și a lunii (Cu refren).


Și n-o fi nicio oglindă ca să-mi tulbure știința,
Zac pe perini de mătase și ferestrele îmi plâng;
Nu oi sta, pe gând, să-ți număr, de odaia nu îți place
Tu mereu îmi vei fi oglindă, dar îmi iei și prisosința,
Stau, plângând, în stanța albă, doar cu visul meu nătâng...
Las` să bată, iarăși, ploaia, cu săgețile-i rapace...
Până mi-o lovi trădarea, se va-învinge și dorința,
Cum se lasă apa dulce în potirul cel cu ace,
Sau de plouă mult prea tare într-o floare de Parâng.

Lasă-mi, soră, doar ietarea, de la `tini nu o să vină
Numai spaima cea mai mare, dacă-n tindă nu mă leși...
Mincinoasă este Noaptea, cu tot scutul ei... De grele
Mi-s picioarele acuma, înspre plânsul fără tină
Ascultatu-l-am. Alături, din trecut zbierau plăieși
Să nu fii atât de tristă și cu gândurile `tele
Ce au prins, din nou, să scadă, lăcrămioare, în rugină.
Și atâta risipire, cum mai poți, la mini, s-o verși...

Că nu-s vinovat, soruță, greu mi-e drumul, ca un iepur
Stau la ușa ta, de-acuma, numai tu să nu te superi
Că mi-e noaptea mult prea mare și mi-s razele puține
Și nu vezi cum stele-ntruna dau să scape, iar, în tremur
Să m-alunge prea departe, când tu plângi, târziu, pe nuferi
Și nu știi că nu-mi prea ține jurământul sub lumine.
Că mult scurs-a de-al meu sânge pe sub noapte să se piardă
Multă vorbă nu-i la mine, lasă-mi inima să ardă...

Și n-o fi nicio oglindă ca să-mi tulbure știința,
Zac pe perini se mătase și ferestrele îmi plâng:
Nu oi sta, pe gând, să-ți număr, de odaia nu îți zace
Tu mereu îmi vei fi oglindă, dar îmi iei și prisosința,
Stau, prea blândă,-n stanța albă, doar cu visul meu nătâng...
Lasă ploaia, las să bată! Cu săgețile-i rapace...
Până m-o lovi trădarea, se va frânge și dorința,
Cum cad florile în noapte, cum zac florile în crâng
Doar pe perini mult prea albe, lasă sânul și putința
Că, la mini, trădare-n noapte, de ființa-mi nu-ți mai place.