agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2021-04-09 | |
Chiar dacă nu sunteți psihiatri sau psihologi, chiar dacă nu faceți parte dintre cei care osândesc oamenii la închisoare sau moarte, eventual fiind nevinovați, totuși vă puteți da seama rapid că eu, ca și alții în situația mea – foarte puțini poate – m-am aflat în situația de a fi așa-zis condamnată.
Recapitulez, exact cum a fost : 1. În 1992, înainte de internarea mea forțată la psihiatrie, nașul meu a pomenit vorbele – ”dacă tu te crezi așa, condamnată”, ceea ce pe mine m-a mirat puțin. Nu mă crezusem niciodată condamnată și nu aveam habar că unii oameni ar putea vehicula idei de acest gen despre mine și niciodată ulterior, până acum câțiva ani doar, nu m-am gândit la așa ceva – părea o ipoteză elucubrantă. 2. După moartea tatei au început să îmi arunce vorbe urâte în minte, care s-au exacerbat în blocul trei din viața mea. La un moment dat vecina de dedesubt, bătrâna I, părea tare iritată sau furioasă și se contrazicea cu nu știu cine sau țipa singură în casă – ”Vinovată !” ca și cum se bucura sau pronunța vehement un verdict. Mi-am pus un semn de întrebare, fiindcă ea se purta urât cu mine și cu un fel de silă și dispreț batjocoritor. 3. Abia în ultimii câțiva ani – după 2016-2017 – unii au intrat peste mintea mea cu ideea că toți pacienții psihiatrici sunt condamnați la moarte sau la temniță pe viață și că toată lumea, în afară de ”idioți”, știe acest lucru. Se mirau că eu nu bănuisem. Spuneau că toți știu că nebunia nu există pentru cei ca mine, dar eu sunt om condamnat, cu viața închisă, cum spunea profesoara mea de română despre fostul ei soț. În felul acesta ei dădeau sens unui lucru care părea absurd. Dar dacă ideea asta de condamnare a apărut numai post factum, adică după ce m-au torturat inuman, pentru a găsi un pretext, un motiv pentru toate torturile la care m-au supus și care continuau și pentru izolarea totală la care eram forțată?! 4. Dacă ar fi vorba de condamnare, atunci de ce pe mine nu m-a întrebat nimic nimeni ? Niciodată aproape. Nici în spitalul de psihiatrie. Atunci e posibil ca această condamnare să fi fost o eroare. Deoarece absolut sigur nu am greșit nimic, e normal că trebuie să fie adevărul și să mi se spună că în sfârșit sunt liberă și am dreptul la muncă și deci fericirea și libertatea, deși aș fi meritat și dreptul la studii, dar acum e prea târziu din păcate. Ei spuneau că oamenii (?) credeau că sunt nebună de-adevăratelea fiindcă li s-au spus încontinuu minciuni despre mine și eu nu bănuiam ce, astfel încât mă purtam mereu normal și ei mă vedeau ”picată din lună”. Nu bănuiam nici în vis că cineva m-ar fi condamnat la moarte sau la închisoare pe viață fiindcă într-adevăr totul a fost exact așa cum am povestit și nu am greșit nimic, nici înainte, nici după condamnarea psihiatrică – în afară de 3 aparente greșeli, care de fapt nu au fost vina mea de fapt și nu trădau vreun defect al meu psihic sau moral. Fiindcă nu bănuiam așa ceva, mă purtam normal și fără niciun fel de ipocrizie sau închistare – ca un om liber, ceea ce, mi s-a spus, părea în ochii lumii o sfidare sau neobrăzare, fiindcă ei nu știau că eu nu greșisem nimic. 5. Judecata mea a fost mereu corectă, absolut cert am povestit tot adevărul, deci nu am greșit absolut nimic. Nu e vorba de literatură. Cei care au citit cărți esențiale, probabil știu despre Procesul lui Kafka sau despre Străinul lui Camus sau despre Contele de Monte Cristo și altele. Ceea ce am povestit eu e doar adevărul curat. Din păcate însă, profesioniștii în sănătate mintală, cei care știu că oamenii inteligenți închiși la psihiatrie sunt ”condamnați”, presupun fără niciun dialog că pacientul minte, fiindcă are interesul să mintă deoarece e torturat și condamnat. Eu eram prea inteligentă să mint și minciuna mi-a repugnat enorm întreaga viață, nu am mințit absolut niciodată și nici nu m-am înșelat în ceea ce am povestit. În plus, nu am avut nicio bănuială că aș fi fost condamnată. 6. Tata este cel care a pomenit primul că eu sunt la închisoare, când aveam 13 ani, apoi nu a mai amintit nimic de acest fel. Numai în ultimii ani unii spun în gând că localitatea mea, Voluntari, e o colonie penală. Eu nu am avut niciodată idei de acest gen și nu cred nimic fără dovezi. 7. Nevinovăția nu poate fi dovedită și e absurd să încerce cineva acest lucru. Ar dura cel puțin o mie de ani. E normal să se plece de la prezumția de nevinovăție și apoi, eventual, să se dovedească vinovăția cuiva – în cazul meu a fost nevinovăție absolută. Deși am întrebat de multe ori în gând pe cei din mintea mea ce acuzații mi-au adus oamenii, ei nu au vrut sau nu au putut să îmi spună niciodată. 8. Nevinovăția mea ar fi putut fi totuși bănuită și considerată probabilă, în cazul în care cineva ar fi fost cu mine, în cazul în care nu aș fi fost inuman izolată întreaga viață. Astfel ei ar fi înțeles că eram mereu la fel, un om perfect normal și inteligent, și era exclus ca eu să fi inventat o poveste neadevărată despre viața mea. 9. În prezent, fără a fi paranoică, iau în considerare posibilitatea ca oamenii vinovați în cazul meu să îi fi păcălit pe alții că eu eram vinovată, pentru a justifica crima și tortura și abuzul asupra mea, așa cum spun toți cei care intră peste mintea mea. 10. Este posibil ca unii oameni mai proști să fi crezut că eu, povestind viața mea, trec responsabilitatea asupra altora, când de fapt eu nu greșisem nimic și mai eram și un om foarte scrupulos și virtuos (citiți blogul acesta și veți vedea adevărul), era imposibil ca eu să învinovățesc pe alții pentru ceea ce greșisem eu. Ei mi-au spus foarte târziu că oamenii cred că eu aș fi vinovată de ceea ce a greșit altcineva, dar nu mi-au spus ce și eu tot nu pot crede întrutotul, doar bănuiesc ceva de acest gen ca posibil, dar nu știu ce. Scriind cea mai mare parte din blog aveam doar vagi bănuieli sau chiar deloc, nu credeam că oamenii mă condamnaseră fără vină, deși tata făcea aluzii la abatele Faria etc. 11. În plus, nu am fost nebună și nu am uitat aproape nimic din esențialul vieții mele, ba chiar țin minte și detaliile, nu am făcut confuzii și nu mi-a șters nimeni creierul legat de evenimentele esențiale ale vieții mele. 12. Și ce fel de crimă sau lucru rău ar fi putut să comită o femeie/fată evident singură, evident săracă și evident bună, normală și inteligentă și evident neimplicată în politică sau alte interese partinice, pentru ca să fie ”pedepsită” în mod evident prin tortură, izolare peste 36 de ani, luarea drepturilor, și eventual ucidere?! Unii spuneau că deoarece am fost, din întâmplare, la revoluție - dar au spus că mulți alții știu cum a fost atunci și au spus că eu oricum nu aș fi povestit acel lucru, fiindcă nu m-aș fi ”băgat” în politică niciodată și fiindcă nu aveam cui povesti sau de ce. Am scris despre acel lucru abia acum câțiva ani prima oară și ei oricum m-ar fi lovit în continuare, chiar dacă nu aș fi scris nimic. Scriind absolut tot adevărul mai aveam cel puțin o șansă să fiu lăsată în viață și eram datoare să fac așa. După ce m-am mutat în blocul trei, au început să îmi arunce periodic idei de genul ”i-au dat 18 ani” etc., la fel cum acum îmi aruncă ideea ”inculpatul”, fără să spună altceva. Dacă nu aș fi fost izolată cu forța, atunci nu ar fi avut cum să mă acuze de nimic. Cel mai greu îmi este să scriu despre izolare, condiție socială malignă care dărâmă tot ce e bun și frumos sau, în cel mai bun caz, șubrezește fundațiile celor mai magnifice structuri de personalitate. Nu mă refer la izolarea datorată covid-ului, recenta epidemie, nu mă refer nici la povești psihologice despre rejecția socială, în care e vorba mai mult de perceperea exagerată și expresia histrionică a înstrăinării îndelungate, de obicei impuse cu forța. Mă refer la ceea ce e într-adevăr dur și monstruos, la izolarea totală sau aproape totală de peste 25 de ani – în cazul meu sunt deja 36 de ani și jumătate și sunt 15 ani și jumătate de la moartea tatei, când izolarea mea a devenit și mai strictă. Acum, după atâta amar de vreme, sentimentul e oribil, abia mai rezist. Mama a fost întotdeauna singura mea relație cu alții. Totuși încă se poate dovedi că încă sunt un om normal, dar abia mai stau prinsă într-un fir de speranță. Am făcut tot posibilul să am un loc, oricât de mic în societate, și nu am reușit defel. Am implorat pe cei de pe Facebook și indirect lumea întreagă și nimănui nu i-a fost milă ca și cum eram mai rău ca un animal singur în cușcă, ca și cum eram condamnată la moarte, deși nu am greșit nimic. Ca toți pacienții psihiatrici, am trăit într-un fel de univers concentraționar, dar în izolare, fiind mult mai bine din punct de vedere psihologic în timpul scurtelor internări în spital, care nu sunt decât soluții temporare din păcate. Dacă un om a suferit 10-20 de ani în izolare nu are de ce să se plângă – dar peste 25-30 de ani este ceva monstruos. Speranțele încep să pălească și durerea de natură psihologică se acutizează din când în când, cam de 3-4 ori pe săptămână, și apare simultan o senzație de destructurare cerebrală, un fel de senzație de strivire și gol specifică, ceva extrem de rău. E posibil ca, în mod specific, durerea izolării sau alte dureri psihologice intense și cronice totodată să conducă la anumite tulburări anatomofiziologice ale creierului, după mulți ani. Este vorba de o inumanitate și o cruzime monstruoasă – sunt tratată mai rău decât criminali adevărați și eu nu am avut nici măcar o greșeală. Unii își bat joc de mine că mai bine deloc decât relații cu proștii – care oricum nu aveau cum să mă accepte – dar de fapt e mai bine cu proștii decât izolat. Am fost izolată cu forța, nu din cauza lipsei mele de abilități comunicaționale. De unde știu oamenii că eu sunt periculoasă sau că dăunez altora? Și, pentru numele lui Dumnezeu, chiar nimic și pe nimeni toată viața, 50 de ani? Consider că am fost un om cu oarecare valoare de utilitate și că puteau să mă accepte, că încă mai pot să mă accepte, să fiu de ajutor cuiva, chiar și fără remunerație. Am notat totul despre mine pe un blog de memorii și adăugând poezii și alte texte, se poate observa ce dinamică afectivă și cognitivă am, ce tip de intelect, deci oricine poate înțelege dacă pot fi cuiva de folos și cum. Poate cineva dintre cei care citesc, căci voi trimite în multe locuri adresa blogului meu, va avea nevoie de mine și va considera că e rău să omori în acest mod (fiindcă izolarea extrem de îndelungată omoară) un om care totuși nu e încă bătrân, abia începe să îmbătrânească. Poate că aș putea fi acceptată și utilă cel puțin online, pe internet. Norocul meu e că încă mai pot ieși singură din casă și pot să mă plimb încă, tot la fel cum pot încă să am grijă de curățenie în camera mea și de igiena personală, în ciuda faptului că nu am un picior. Poate m-ar fi acceptat cineva legat de o fundație sau asociație pentru handicapuri motorii, nu neapărat psihice. Mereu am fost un om calm și cu mare bucurie să dăruiesc altora ceva, dacă puteam, ceea ce apare și în unele poezii ale mele, dar poeziile nu prea plac oamenilor în general și eu am scris poezii mai mult pe limba impresiilor mele estetice, nu am încercat să transmit idei sau mesaje sau sentimente altora. Mai mult au fost ca niște acuarele și uneori cu sensuri parțial filozofice. Dar poate că aș fi putut munci ceva pe internet, chiar dacă nu eram în relație directă cu altcineva. Da, dar nu chiar singură de tot – încă pot să mă deplasez. Relațiile mele se reduc la cele câteva vorbe schimbate cu casierele farmaciilor sau supermarketurilor. Este groaznic. Familia m-a respins total de mult, cu mult înainte să scriu adevărul pe internet. Nu am nicio speranță de viitor, căci nu am cum să am nici pensie normală, din moment ce nu mi s-a dat dreptul la muncă, măcar cu jumătate de normă, orice aș fi putut face, măcar cât să am un viitor – o pensie un pic mai mare, și câteva relații cu alții. Dacă mama moare înaintea mea – ceea ce e îndoielnic – atunci cine va schimba cu mine măcar câteva cuvinte pe săptămână? Strivită de durerea acumulată de 36 de ani de izolare, suferind la sânge zilnic, presată de imperiul întunecat al lipsei de viitor... totul e numai deșertul izolării... E crimă, cu adevărat. Am încercat tot posibilul și nu am greșit nimic și nimeni nu m-a vrut, cum îmi tot spun unii prin gânduri aruncate peste mintea mea, zi de zi. Au fost ani de zile când am implorat pe I de exemplu să îmi permită să vorbesc cu ea măcar o dată la 2 luni și nu a vrut, am încercat pe site-uri pentru handicapați tot degeaba etc. Am încercat pe site-uri pentru schizofreni, chiar din alte țări – până când a devenit prea târziu pentru a fi destul doar să citesc cuvinte pe messenger, pe internet. Am foarte mare nevoie de ceva fizic concret, măcar de o scrisoare pe hârtie. Dar mai ales măcar de un telefon – două pe săptămână și nu am pe nimeni... Am nevoie de un rost al vieții, oricât de redus... cei de pe Facebook au refuzat să vorbească cu mine sau să ne întâlnim undeva, oriunde, nu îi interesează persoana mea, adică nu le pot fi utilă, era bine doar dacă putea fi ceva serios în comun, o colaborare în scris, o muncă de corectură sau altceva... Acum am 50 de ani, poate ar fi mai greu să îmi perfecționez cunoștințele de limba engleză și acum tastez mai lent, mai dificil datorită problemelor de circulație periferică care mi-au atacat coordonarea mișcărilor fine – dar încă mai pot tasta sau corecta. Aș fi fost fericită să am grijă de bătrâne singure, dar nu pot face efort fizic mare, fiind șchioapă, nu pot avea grijă de paralitici, dar altfel aș fi putut sta ca o doamnă de companie, de povești, pentru femei singure, care ar avea nevoie să vorbească cu cineva, chiar dacă nu aveau bani să îmi plătească, sau cu copii... Îmi amintesc că la biserica Stavropoleos era acceptată o bătrână săracă la lumânări... uneori oamenii se ajută între ei – eu am implorat în zadar atâția ani, fiind suflet curat. De-a lungul vieții am făcut tot posibilul, dar nu au existat decât 5 oameni în total în viața mea – trei colegi de liceu, o colegă de facultate de la Cluj, o vecină din București. Nu pot agăța oamenii pe stradă, deci nu am nicio soluție. Merg bineînțeles la biserică duminica, dar nu am cum să îi ajut pe acei oameni, nu am cu cine vorbi, pe cine asculta. Nu am nevoia să vorbesc, din nefericire am fost izolată mulți ani și deci am doar nevoia să văd sau să ascult pe alții. Nu am avut niciun fel de chemare să scriu poezii, am scris doar din cauza izolării, dar rar, tot mai rar, fiindcă oricum scriam prost, nu aveam nici măcar vizitatori pe bloguri, precum toți ceilalți păreau să aibă și foarte rar vreun comentariu. Zi de zi am urmărit contorul pentru vizitatori pe bloguri sau pe agonia, chiar dacă datele pot fi false – mai ales pe agonia – fără să știu măcar numele celor care mă vizitează și poate nici măcar nu citesc ce am scris. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate