Dacă ne gândim la rosturile și treburile bisericești, putem întrezări verigi de legătură între segmentul laic și segmentul religios al activităților omenești.
Cele două dimensiuni ale viețuirii și conviețuirii oamenilor se întretaie din punctul de vedere al limbii folosite la nivelul semantic al angajării într-o muncă serioasă, cu rost. Aceste semne comune celor două planuri dovedesc o interdependență a sacrului și profanului, în așa fel încât munca apare sfințită și sfântă, purtând pecetea bisericii, iar biserica apare ca fiind subînțeleasă oricărui rost solid al vieții omului în instituțiile laice.

Cele mai importante denumiri ale ocupațiilor religioase sunt comune cu simboluri ale muncii laice – slujba sau slujirea în biserică, serviciul divin, păstoritul credincioșilor, postul creștinesc. Printr-o simplă coincidență, chiar și noul cuvânt job care desemnează o ocupație are și semnificația Iov în limba engleză, amintind de încercările prin care trebuie să treacă un bun creștin în momentul în care diavolul și Dumnezeu fac rămășag.

În acest fel treburile duhovnicești sunt plasate în planul conștiinței publice și al treburilor obștești, în timp ce diverse ritualuri și taine – botez, cununie, sfânta împărtășanie ș.a. - îmbină planul vieții casnice, intimitatea, cu planul conștiinței religioase și civilizează, adică aduc în societate familiile creștine.
Amintindu-mi de Noica, notez că sfințirea se apropie de ființare ca sunet, împărăția de împărțire și rostirea de rosturi. Binecunoscutul ”Întru” din scrierea filozofului ne amintește și el de Crez, unde apare de 5 ori în unele variante, dacă numărăm și cuvântul ”întrupat”.

Postul creștinesc, reprezentat acum prin postul dinaintea Paștelui, are mai multe rosturi – de nivelare și apropiere a dietei diverșilor credincioși, deci o experiență de comunalitate și împărtășire, de însănătoșire a organismului, învigorare și detoxifiere după iarnă, de chivernisire mai bună a resurselor economice la sfârșit de anotimp rece, de igienizare, de educare a răbdării și sentimentului de recunoștință pentru ceea ce Dumnezeu ne dă zi de zi, de păstrare a echilibrului între cele trupești și cele spirituale, fiindcă nu ne putem hrăni doar cu cuvinte, de întrajutorare creștinească prin apartenența la aceleași obiceiuri alimentare.