”Și cum îl videa,
Domnul îi zicea:
- Mândre ciobănaș
Din fluier doinaș,
Pe Argeș în sus
Cu turma te-ai dus,
Pe Argeș în gios
Cu turma ai fost.
Nu cumv-ai văzut,
Pe unde-ai trecut,
Un zid părăsit
Și neisprăvit,
La loc de grindiș,
La verde-aluniș?” (inserție după V. Alecsandri, (1.))


”Eu spun să ne oprim o vreme aici. Că nu mai putem, acum!”, zise Manoil, cum, deja, se făcuse foarte întuneric, iar peștera aceea, din creierii munților, era, după cum găsiseră, numai potrivită pentru înnoptat. Erau de toți zece, și în căutare de loc bun pentru Mănăstirea pe care voiau să o zidească de la porunca lui Negru Vodă. Au colindat, pentru aceasta, țara întreagă, apoi, după cum spunea și tradiția veche românească, era necesar ca Mănăstirea cea de seamă, proiectul gloriei, oricum s-ar fi numit ea, să fie ridicată pe un loc sfânt, mai de dinainte. Poate pe un colț de Biserică veche, ori un ciot dintr-o altă biserică, mai năpădită - oricum, ceva asemănător - un loc sfințit odată, acum, probabil, rămas fără folosință. Ziua fusese lungă și loc potrivit, pentru mănăstirea lui Negru Vodă, tot nu au găsit. Căutaseră, de fapt, foarte mult timp. Oricum, încă mai era vreme, dacă purceseră de la casele lor, abia de câteva luni, în care tot căutaseră. Însă, acum, când se împlinise, de fapt, ceasul serii, trebuiau neapărat să înnopteze, să se oprească, odată, din lucru, și să facă foc, la gura peșterii, găsite numai printr-un noroc mare și nesperat, care îi va și feri, peste noapte, de animalele sălbatice. Dacă vor putea dormi, fără de griji, măcar pe timpul nopții. Pentru că, de fapt, a doua zi...
..........................
— Mâine, are să vină și acela trimes de acela mai puternic decât noi toți, laolaltă, Negru Vodă, ca să vadă de am găsit, cumva, un loc numai bun pentru o Mănăstire. Și trebuie să ne temem. Știm toți bine, s-a împlinit, deja, cealaltă lună, de când ne-am început căutările. Eu vă zic că ne-o tăia Voivodul la toți capetele, dacă are să audă că încă nu am găsit un loc potrivit pentru Mănăstirea lui cea fără pereche în lume...
................
Adăugă Manoil, la cele deja spuse, apoi apucă, de un capăt, cremenea numai bine păstrată și se porni să o frece de o piatră numai potrivită de stârnit scânteia. În curând, focul și-a împrăștiat în jur limbile foarte roșietice. Erau, toți zece, cât se poate de flămânzi și de obosiți și, deși cutreieraseră multe locuri, până atunci, de vreo urmă de mănăstire părăsită, sau de un ciot de biserică veche, culcată la pământ din cauza vremii, oricum, nu au dat. Rău nu era, pentru că încă aveau să continue.
............................................
Însă se știa, foarte bine, un lucru. Negru Vodă era dârz, în lupte și peste tot, însă crud cu aceia care urmau să îi facă Mănăstirea, într-un caz posibil de nereușită. Nu găsiseră încă, lucrătorii, ce căutau, locul mănăstiresc, dar aveau să mai cerceteze și să mai caute... Altfel, moartea era după ei.
Peste noapte, s-au auzit, de fapt, tot felul de zvonuri. De păsări, de animale sălbatice, poate. Iar, spre dimineață, la gura peșterii a poposit apoi un Cioban, cu o turmă mică de oi după el, credem că nu mai multe de douăzeci de capete. Pesemne, peștera aceea era locul lui de înnoptat, pe care îl știa mai dinainte. Manoil era, oricum, singurul care rămăsese, peste noapte, zdravăn și treaz, dacă trebuia să vegheze, de fapt, focul și să îl alimenteze, din plin, cu lemne uscate, pentru ca nu, Doamne ferește, acela să se stingă. Manoil era cel mai vrednic, dar și cel mai deștept, dintre lucrători. Astfel încât frații lui meșteri ar fi putut dormi liniștiți, pentru că erau, peste noapte, foarte păziți. Era cel mai brav, dar și foarte ager la minte, Manoil. I se mai spunea și Manole. Cum să nu i se spună! Lângă Manole a poposit, așadar, Ciobănașul, cu care s-a mai trezit, foarte iute, la vorbă:
.....................
— Vreme bună!...
— Da. Vreme bună..., rosti, înapoi, Manoil, privind pe străinul care se iscase în noapte, cu oile după el.
— Am venit cu turma de oi după mine. Eu înnoptez, aici, foarte adesea... Știți? Acum am văzut foc, dar tot am zis să vin... Mica mea turmă mai stă câteodată în peștera aceasta... Își mai află odihnă și adăpost... Dacă cumva suntem prea departe de stână.
— Se poate intra, cum să nu. Noi zece, lucrători vrednici, ocupăm puțin loc și nu o să vă deranjăm. Adicătelea, pentru oile acelea.
— Așa... Asta nu este peștera mea, ci a lui Dumnezeu, cum toate sunt, de fapt, ale Lui. Eu sunt Traian, așa mă numesc. Și păstor, ca ocupație, după cum și dumneavoastră, foarte bine, vedeți.
— Știu, da, cum stau lucrurile cu peștera aceasta. De fapt, se simte mirosul de oaie, de animal, m-am gândit repede că s-ar putea să mai treacă turme de oi pe aici...
— Asta așa e, mai trecem...
Și, văzându-l umblat și atât de prietenos, Manoil s-a grăbit să-l întrebe:
— Urmează să alegem un loc pentru o mănăstire... Căutăm un loc sfânt, poate un loc destinat pentru cele bisericești, unul care nu s-a mai folosit de mult, care s-a tocit, poate, din cauza vremii... Vrem să construim o mănăstire, acolo!
— Aha!
— Dar nu găsim locul!
— Mai din jos de dealuri, în valea aceea, de sub primul rând de pădure, a Argeșului, acolo, pare-mi-se, era, odată, demult, o biserică foarte veche, de fapt, din care a mai rămas doar un ciot... De fapt, smârcuri, cum spuneam, să fie, și arinișul care nu te lasă defel să observi că, acolo, erau, odată, niște locuri sfinte, un fapt știut numai printre oierii locurilor...
— Ce spuneți?
— Pot să vin mâine dimineață și să vă arăt. Locul nu e departe de-aici...
— Mulțumesc!
— N-aveți de ce! Cu drag!
— De Negru Vodă să fi auzit, și de mărirea sa? El ne-a dat o comandă. Cea mai frumoasă monastire, să fie!
— Negru Vodă, adică domnul nostru, al țării? Pe la școli nu am prea fost, dar cine să nu fi auzit de Negru Vodă? E aprig tare...
— Atunci să dormim. Noaptea e un sfetnic bun. Mâine o să vedem ce are să fie...
— Știți, pot să vă povestesc o istorisire cu mioare. Asta dacă tot sunt păstor, și mai știu și eu...
— Povestiți, cum să nu!
— Nu mai e mult până ce se sparge culmea cu raze prea roșii..., adăugă, rușinat, și se așeză mai bine pe lângă Manoil. De fapt, mai erau câteva ore până avea să se crape de ziuă. Iar câinii lui Traian au lătrat, strângând oile în preajma peșterii, unde adăstau Manoil cu păstorul, care, după rânduirea animalelor la culcuș, au continuat să vegheze focul, câteva ore bune în plus. Niciodată nu ai ști ce se ascunde în noaptea adâncă...
....
”Ba, Doamne,-am văzut,
Pe unde-am trecut,
Un zid părăsit
Și neisprăvit.
Cânii, cum îl vad,
La el se răpăd
Și latră-a pustiu
Și urla-a morțiu.
Cât îl auzea,
Domnu-nveselea
Și curând pleca,
Spre zid apuca
Cu noua zidari,
Noua meșteri mari” (V. Alecsandri, (2.))
.....................................................
A doua zi, păstorul Traian le-a arătat meșterilor locurile acelea mai ascunse și împrejurimile. Și nu știm cu exactitate de ce câinii lui Traian au lătrat încă și mai tare, după ce s-a găsit locul acela potrivit, pe care aveau să îl aleagă, pentru mănăstirea cea nouă. Adică un ciot de biserică foarte veche, ascunsă tocmai între arini. Aleseseră locul. Acum ar fi putut să vină la ei Negru Vodă, găsiseră de fapt locul acela căutat îndelung, în ultimele două-trei luni în care au tot colindat Voievodatul. Acela era ca ales, locul, și unul mai potrivit nici că se putea, după părerea meșterilor. Dar lucrurile ar fi trebuit să meargă strună și, de aici, înainte, altfel aveau să primească toți furia și pedepsele lui Negru Vodă. Trebuia să fie, totul, așa cum ar fi trebuit, spre cinstea cea mare a țării și a lui Negru Vodă, domnul ei preamărit. Și cum să nu fie mulțumit și voievodul, aflând toate acelea? Le va da tuturor averi nepieritoare, îi va face, din calfe, boieri, și îi va acoperi cu aur, doar să îi clădească cea mai frumoasă Mănăstire de pe pământ. Altfel, dacă nu vor reuși, a lor va fi pedeapsa cu moartea. Dar lucrurile nu aveau de ce să fi fost atât de întunecate pe cât ar fi putut. Găsiseră locul, iar Mănăstirea avea să se clădească cu siguranță cu cea mai mare pricepere... Doar erau meșteri mari, cei mai mari din țară, nouă, și cu Manoil zece; iar Manoil era cel mai destoinic. Cel mai brav dintre toți și cel mai ager la minte.
Zis și făcut. Meșterii s-au apucat imediat de lucrare. Au săpat, cu stoicism, temelia, au întins toate sforile necesare pentru a delimita astfel perimetrul construcției. Totul părea așa cum trebuie, lucrurile nu aveau cum să meargă prea rău, sforile întinse păreau să confere contururile care ar fi asigurat silueta și stabilitatea dorită, se apucaseră de temelie, apoi aveau să urmeze, de fapt, și primele ziduri. Materialele erau pregătite, ustensilele, lemnul, cărămida, cimentul și apa, umpluseră deja zece-unsprezece găleți, făcuseră fundația, și s-au pornit să ridice cel dintâi zid. Lucraseră destoinic câteva săptămâni, primele ziduri începeau acum să prindă formă. Însă, spre mirarea lor, au găsit unul dintre ele, ca peste noapte, culcat la pământ. Mai mult de trei săptămâni de la înălțare nu rezista, de fapt. Se prăbușea, pur și simplu, la pământ. Zidirea întreagă s-ar fi prăbușit la pământ, fără unul dintre zidurile principale, de structură. Care se tot prăbușea. Și tot ceea ce zideau într-o zi, într-o săptămână, două, brusc, peste noapte, cădea, din nou, la pământ. Ce să fi fost acela? Ce blestem? Și așa s-a întâmplat, cu zidurile Mănăstirii, săptămâni în șir, iar cei zece meșteri s-au lăsat atunci cuprinși de o frică nemaipomenită. Ce ar fi fost dacă Negru Vodă i-ar fi pedepsit amarnic, pentru că nu puteau ridica, odată, zidurile Mănăstirii? Într-o noapte, meșterul Manoil a avut însă un vis. Și, apoi, când s-a trezit, tocmai așa le-a și povestit celorlalți:
— Se făcea că se ridica aici Mănăstirea. Și era atât de frumoasă, cum alta în lume nu mai este. Dar zidurile ei nu vor rezista să le clădim, decât dacă sora sau soția unuia dintre noi va fi zidită în Mănăstire. Așa vă spun, cum tocmai am visat. Cum, se speriaseră meșterii,
— Să fie zidită soția sau sora noastră în Mănăstire, Manoil? Tu ți-ai pierdut mințile? Nu crezi, Manoil, că ai căpiat, și că nu mai ești întreg la minte?
— Eu așa am visat. Și așa v-am și spus, după cum a fost visul acela, de peste noapte.
..................................
Și de atunci, pare-mi-se, să fi început coșmarul, bieților lucrători, de la acel vis al lui Manole. Gânduri învălmășite nu i-au dat de atunci pace, lui Manole Manoil. Cum, Doamne ferește, să zidești o femeie într-un zid de biserică? Ce vis de blestem să fie acela? ”Dar l-am avut, mi-a stat în cap.” Apoi, iarăși, gândul foarte năprasnic, că altfel, dacă nu or găsi ce să facă, și dacă nu vor clădi mănăstirea, s-o întâmpla, pesemne, ceva rău, cu ei, și cu familiile care îi așteptau pe acasă, care aveau să cunoască furia deplină a lui Negru Vodă, dar și spada lui. Avea să îi căsăpească pe toți. Probabil, avea să-i omoare, cu tot cu familiile lor, pe toți zece meșterii. Dacă continuau să eșueze, poate, în clădirea Mănăstirii la care se înhămaseră toți.
.................................................................
— Eu așa am visat... Își spunea în sinea lui Manoil, și continua să le povestească și celorlalți, cu inima ruptă în două. Eu doar așa am visat... E o nebunie, de fapt!
— Știi, Manoil, acesta este, de fapt, un loc de blestem. Ceva de blestem s-a perindat, odată, pe aici, poate un duh rău. Dacă ni se prăbușesc zidurile! Locul nu este bun., a răspuns atunci o calfă mai bătrână, care pesemne văzuse multe la viața lui. Îți aduci aminte, Manole?, a continuat el. Câinii lui Traian au lătrat foarte mult, până nu am găsit, de fapt, acest loc, pe care noi l-am crezut unul potrivit. Pesemne, nici vechea biserică nu a avut zile prea bune, de-a lungul timpului, pe aici. Cine știe ce blestem să ne fi amenințat și nouă zidurile noii mănăstiri... Eu zic că nu o să reușim în aceasta, în a o clădi, așa după cum se cuvine...
— Vorbești prostii, bătrâne! Numai snoave de speriat pruncii! Chiar mâine, vă spun, mergeți acasă, la femeile voastre, ca să ne liniștim. Nu mai avem ce căuta aici, pe Argeș. Să stăm acasă două, trei luni, apoi să ne întoarcem, cu o altă inimă, înapoi la muncă. Eu așa zic, că ar fi mai bine, pentru noi.
— Poate ar fi bine să facem aceasta!, căzură, de acord, toți. Dar ce o să facem cu mănăstirea? Vezi că pică, Manoil! Doar vezi bine aceasta!
— Eu nu cutez nici să mă gândesc, nici să hotărăsc! Eu așa zic, că o să murim cu toții, dacă nu vom face ceva înțelept, după visul meu puternic, care mi s-a arătat! Altfel, dragii mei, o să fim omorâți cu toți!
— Ești nebun, Manoil! Tu ți-ai pierdut mințile, meștere!
— Numai așa vom răzbi, vă spun eu!, se împotrivi însă Manoil. O nevestică frumoasă (sau o surioară prea dulce) a unuia dintre noi va fi zidită în temelie. Eu așa zic, altfel murim cu toții, căsăpiți de furia lui Negru Vodă...
— Uciși de Negru Vodă, vrei să spui.
— Da. Uciși.
— Crezi că suntem nebuni, Manoil? Că ne gândim, poate, la aceasta?
— Poate...
Însă, tocmai și în noaptea următoare, Manole a avut același vis, încă unul mai crunt de atât. Se făcea că o femeie foarte frumoasă, cum nu a fost alta pe pământ, era zidită în Mănăstire, iar Iisus, foarte mic, lăcrima când ar fi văzut însuși Templul lui Dumnezeu (lui Solomon) ridicat după trei zile, la zeci de mii de kilometri distanță. ”Să fie un vis de la Dumnezeu? Să îmi deie un sămn?”, s-a întrebat Manoil, cu multe lacrimi în ochi.
..........................................
— Nici nu știți ce am văzut în vis!, le-a zis Manoil meșterilor. Și le-a povestit din nou visul, bătut de gânduri zăpăcite. Atunci așa rămâne... După cum am văzut eu, în vis, și după cum am visat eu...
— Manoil, nu ești în toate mințile! s-au împotrivit, din nou, meșterii. Și, desigur, erau de cea mai bună credință.
— Credeți, poate, că eu nu sunt, omenește, distrus? Dar, meșterilor, nu avem, pesemne, acum, ce face... Pentru Mănăstirea aceasta, Negru Vodă o să ne omoare pe toți, ba chiar și pe cei pe care noi îi avem, sărmanii, pe la casele noastre. Nu e chip să nu facem așa cum mi se arată în visele cu pricina. Cumva, sunt cu voia lui Dumnezeu, visele. Totul.
— Sau de la Satana, Manoil! Vise de la ăl negru!
— Mai avem câteva luni până atunci. Să luăm, zic, o pauză, poate s-o schimba ceva, și nu o fi nevoia asta zăpăcită, de a jertfi soața sau sora unuia dintre noi. Eu zic să mergem pe la casele noastre, și să oprim lucrul... Oricum, ce clădim, se prăbușește, din temelie, peste noapte. O să stăm pe la casele noastre, zic eu, cât să fie? Trei luni. Zic eu. Nici mai mult, nici mai puțin. Apoi, să ne întoarcem, cu toții, aici. Și, la urmă, o să așteptăm venirea cea menită tocmai de acasă. Exact așa cum spune visul. Și niciun cuvânt surorilor sau soțiilor noastre. Planul va fi așa, calfelor! Să vină de-acasă, cineva, cu de-ale gurii, sau cu ce ar vrea, ele, să mai vină... Va fi doar o zidită, pesemne... Și Doamne ferește, să îl aibă Dumnezeu în pază pe acela care va fi bătut într-o zi de nenoroc, a cărui soție sau soră va veni, întâia, aici, unde se va pune de mănăstire! Că pe ea o zidim!
— Oare e bine, Manoil? Nu e necugetare, aceasta? Nu e groază?
— Cu sau fără vis din cer, credeți, calfelor, că mie îmi face plăcere? Sunt om, sunt om, sunt numai un om...
— Așa... Oameni suntem toți... Și avem case!
— Dar o să primim vizite, fiecare, de acasă, din luna care urmează după ce ne reîntregim, adică din septembrie. Și, în primele zile din lună, sau când o fi, de va veni poate nevasta, sau surioara cuiva, adică prima dintre femei, vom avea și datul pentru clădirea cea mare, pe care o dorește, atât, Negru Vodă. Altfel, morți vom fi toți, cu tot cu familiile noastre! Pentru că furia lui Negru Vodă, desigur, milă, nu știe! (...) Să mergem, o clipă, la casele noastre... Să fim înțelepți și blânzi, apoi om vedea... Poate și cerul s-o îmblânzi, și ne-om clădi Monastirea!

”Tu ești femeia mea, oaza pieptului meu.”
.................................
Manoil o strânse pe Ana la piept, fără nicio înfrânare. Nu o văzuse cam de mult pe Ana. Of, draga lui nevestică, pasărea lăuntrului său... Și, probabil, alți nouă meșteri își strângeau, la fel de speriați, nevestele sau surorile către piept, munciți, acum, de gânduri dintre cele mai negre. Știau, pesemne, bine ce îi așteptau, viitorul, cele câteva luni de coșmar, până când se va afla care ar fi fost jertfirea. De fapt, ca și Manoil, alți nouă bărbați se rugau ca momentul acela să treacă pe lângă ei foarte repede, să nu ajungă la ei poate niciodată sau să se prelungească, dacă s-ar putea, până după infinit. Prima lună din septembrie, să fi fost atât de mult și atât de puțin! Doamne sfinte, dar pe cine are să cadă, în viitor, ghinionul destinului aceluia fatidic? ”Oare pe surioara mea? Tocmai pe draga mea soruță, pe care o iubesc, atât de mult, încă de când m-am născut? Pe sora mea cea mai mică, pe îndrăgita mea surioară? Nu, femeia aceea n-o să vină niciodată la mine!”
— Ana, știi, sunt nebun! Sunt cel mai mare dintre nebuni!, zise Manoil, după ce se desprinse de femeia lui, care i se încolăcise în carne, și femeia, încă agățată de el, îi zicea:
— Nebun tu, Manoil? Ești prostuț, doar atât... Ești cel mai prostuț dintre prostuți!
— Eu, Ana?
— De ce, Manole, să fii nebun? Ești prostuț. Iar eu te iubesc și așa prostuț cum ești tu, uneori. Doar uneori, Manoil., i-a zis, apoi s-a uitat, așa galeșă, la bărbatu-său. ”Uneori”... ”uneori”... ”uneori”..., îi țiuiau lui Manoil cuvintele Anei în ureche. Și-apoi se porni să o iubească și mai îndârjit, istovit, parcă, la răstimpuri. Și la urmă, a privit-o ca un nebun, spunându-i:
— Auzi, Ană? Să nu vii la mine cu demâncare. Să mă lași să răbd. Eu atâta te rog, Ana! Și o crâmpoți din nou peste pieptul lui, înfundându-și căpătâiul în părul ei, cu miros, foarte vag, de cireșe sălbatice.
— Cum să nu vin, Manoil? Atâtea luni, să nu te văd eu?, îi răspunse, zâmbind și foarte roșie în obraji, și desprinzându-i-se din brațe.
— Să nu vii, Ano! Eu atâta îți zic! Sunt nebun dacă vii, să nu vii!
— Să nu viu? Și râse, cu gropițe roșii în obrajii amândoi...
— Nu, Ana mea! Apoi o privi în adâncime, încercând să pară întreg, ca femeia să nu îi sesizeze înfricoșarea.
— Nu vin, atunci, Manoil. Cum să vin, dacă nu mă leși?
— Promiți?
— Îți promit. Și femeia începu să râdă, zglobie și foarte frumoasă, o mândrețe de femeie care cu siguranță era. Îl iubea mult pe Manole și meșterul era convins acum că, din iubire, Ana îi va asculta porunca.
— Să nu vii auzi, Ano? Nu e de glumă!
— Nu vin atunci, Manole... Dacă tu zici să nu, atunci nu vin.
— Mi-ai promis, Anuță!
— Da... Cu mâna pe inimă! ”Pe inimă”... ”pe inimă”... ”pe inimă”... Și, din nou, o crâmpoțea și o frângea cu palma, din nou ar fi vrut să se facă zid și artă, în carnea ei tânără. O iubea de fapt ca pe ochii din cap.
Manoil mai rămăsese alături de draga lui soție până spre sfârșitul lui august. Apoi se gândi, cu groază, că ar fi fost timpul ca să revină în Argeș, și să se reîntregească cu ceilalți meșteri și să încerce să refacă construcția la mănăstirea, care nu a vrut să se clădească, nici pace. ”Acel septembrie blestemat, poate nu va veni...”, își zicea, ca și cuprins de friguri, Manoil. Poate de data aceea zidurile vor rezista. Poate nenorocita aia de Mănăstire nu se va mai prăbuși. ”Ce vrea toată lumea asta de la mine? Să stau acum și să mă gândesc că probabil jertfa va purta numele Anei, sau al unei surori? Este o mare nerozie, totul! Munca, orice clădesc cu mâinile acestea de meșter, totul! Cine sunt ei, de îmi înfig pumnalul acesta în piept, până în septembrie, și ce vor de la mine?”
........................
S-au reîntâlnit, cu teamă, toți zece. Niciunul dintre ei nu simțea, în suflet, altceva decât o spaimă vecină cu moartea. Oare ce avea să se mai întâmple de acum, poate, cine ar fi fost jertfa? Care soție, care surioară? De acum, se reîntregiseră și au reluat, la sfârșitul lui august, lucrul la zidurile viitoarei mănăstiri, care, ca prin blestem, să se fi tot fi crăpat acum două luni și ceva. Lucrul era destoinic, își dădeau cu toții strădania. ”Poate acum o să reziste, ce ziceți, bărbați cu brațe de fier? Facem treabă?”, îi îmbărbăta, din nou, Manoil. Însă, și lui îi era frică, ca și celorlalți. Și, când începuse să se mai răcească, pe-afară, teama nu îl mai lăsa, decât cu greu, afară din colții ei. Avea oare să fie bine? ”Doar i-am spus Anei să nu vină. I-am poruncit!” O jumătate de oră se lăsa cuprins de spaimă, celelalte șase-șapte ore, muncea la ziduri, străduindu-se, de fapt, să le ridice după o tehnică ireproșabilă.
.....................................
Era ceva de furcă, poate, cu construcția aceea, nu ar fi vrut, pur și simplu, să stea dreaptă, în schimb se năruia. Parcă nu era leac, pentru această problemă fără capăt. Cum trecea timpul, zidului îi venea să alunece și să se năruiască. În van, încercaseră fel și fel de tertipuri. Niciun rezultat, zidul rămânea la fel de capricios și la fel de sensibil, parcă, chiar și la adierea aceea de ger de septembrie. ”Poate visul lui Manoil nu era chiar atât de rău! Cum să fie, dacă nu avem, totuși, ce face? Trebuie să îi dăm zidului jertfă! Altfel, nu stă!”, au spus atunci meșterii, extrem de determinați să reușească în a ridica toată construcția. ”Poate nu era un vis chiar foarte absurd. Creația cere jertfă, pesemne! Aceasta era probabil legea firii, Doamne iartă-ne, că noi vinovați nu suntem, ci doar înspăimântați! Își spuneau ei, foarte înfricoșați de pedepsele lui Negru Vodă. ”Dar jertfa nu o să fie, de fapt, din casa mea... Nu o să fie soția sau sora mea...”, își ziceau, însă, toți zece calfele. Și, credem, nicio soțioară, ori nicio surioară, nu aflaseră, niciuna, pesemne, de secretul plan al meșterilor, altfel, s-au hotărât ei, pedeapsă mare, pentru meșterii poate prea slobozi cu vorbele. În secret, fuseseră îndemnate, însă, toate femeile, ca nu cumva să vină în preajma construcției mănăstirești. Să nu vină nicidecum, în septembrie, și nici în octombrie, când era oricum prea frig pentru a călători. Să își aștepte, mai întâi, urmele bocancului bărbatului așteptat, și doar apoi să deschidă ușa, ca să plece, la sfântu așteaptă, cu demâncare. Așa să rămâie. Să nu plece, de zălude, la drum foarte lung, când nu avuseseră voie sau permisiune. Așa le învățaseră toți, de fapt, pe femeile lor, de pe la căși. ”Că nu se vrea... Că nu e bine!” Ci, poate la primăvară, cine știe... Oricum, nicio femeie nu se arătase, încă, pe cale, pentru că își ascultaseră, cu frică, bărbații. Fuseseră înțelepte, după ce auziseră, ele, câte ceva... Că nu era prea bine, pentru a călători... Însă povestea, cu zidurile, părea, încă, foarte nerezolvată.
....................................
Până într-o zi, când se văzu, din depărtare, trupul frumos al unei femei, care venea înspre ei, legănându-și șoldurile. Era Ana, soția celui mai brav dintre ei. Manole o privi pe femeie din depărtare. O recunoscuse și nu prea. Să fi fost Ana, ori nu era ea? Femeia se apropia din ce în ce mai mult, zveltă și foarte tânără și frumoasă. O zână. O, nu!!! Era chiar Ana. ”Nu se poate. E femeia mea!”, apucă să își spună Manoil, apoi simți că îi venea subit cu leșin și că i se întuneca mult zarea. Nu se putea, totuși, să fie Ana, era Ana ori nu? Femeia aceea era parcă mai împlinită la trup decât Ana a lui, poate nu era totuși Ana. Nu, să nu fi fost Ana. Și totuși soția lui Manole era. Ea era... O, nu! ”E Ana...”, zise, aproape împietrit de groază și mort. Calfele răsuflaseră acum ușurate, în afară de Manoil, care o privea acum, îndelung, pe aceea care venea pe cărare. O privi mut și mort, cum venea către mănăstire, legănându-se pe șold și foarte frumoasă. Nicăieri, pe lume, nu exista o femeie mai mândră și mai frumoasă decât nevestica lui., își zicea acum meșterul, simțindu-și mintea din ce în ce mai rătăcită. Nicăieri, nu ar fi existat o femeie mai dulce decât Ana Manole a lui... Of, Doamne! Chiar asupra lui să fi căzut blestemul? Poate doar i se părea, poate nu era adevărat, poate aceea era doar o iluzie nefericită. Doar îi spusese Anei să rămână acasă și Ana îi promisese că nu o să vină la mănăstire. De ce să își fi călcat Ana promisiunea? De ce? ”De ce...?” ”De ce...?”
Bărbatul o privea pe muiere acum împietrit, iar celelalte calfe se apucaseră, deja, de pregătit mortarul. O mână de ciment, plus o mână de nisip și de apă. Aveau de zidit o femeie. Cu lacrimi în ochi, aveau de zidit o femeie.
.........
Dar Ana avea pe chip un zâmbet mare ca o duminică. Era fericită, venea înspre Manole legănându-se, fericită.
— Manoil, așteptăm un copil!
— Un copil? De ce ai venit, Anuță? ...Mortarul era deja pregătit, în nouă găleți pline, câte calfe, în afară de una, care zăcea aruncată în iarbă.
— Sunt însărcinată, Manoil, de asta am venit... Să îți zic. Nu mai puteam aștepta. De-asta am venit!
— Da. Acum înțeleg că Dumnezeu este uneori rău, Ana mea...
— Cum să fie rău? Ai înnebunit, Manoil. Dumnezeu ne-a dat cel mai frumos dar de pe lume!
— Dacă am făcut un copil cu tine, atunci înseamnă, nu?, că Dumnezeu este, într-adevăr bun. Și Manole simțea cum înnebunea. Cum își pierdea, încet, mințile.
— Stăteam în casă, de una singură, și nu mai puteam aștepta. Adicătelea, să îți zic, Manoil. Eu asta am vrut.
— Vrei să ne jucăm, Ană?, o întrerupse pe femeia lui, simțindu-și creierii zăpăciți.
— Să ne jucăm, Manoil?
— Dacă o să avem un copilandru, atunci trebuie să ne învățăm să ne mai jucăm, din când în când...
— Așa se zice, nu?
— Da...
— Și vrei să ne jucăm, Manoil? Începu să râdă. Bujori mari îi înfloreau în amândoi obrajii ei plini.
— Ascultă, iubita mea. O întrerupse, străduindu-se să își ascundă lacrimile. Cel mai simplu joc de pe lume!, îi zicea. Uite, tu stai pe zidul acesta... Vezi, încă nu e săvârșit. Și eu mă fac, doar, că te zidesc!
— Cum așa, Manoil?
— Ne jucăm de-a femeia zidită, tu doar trebuie să stai! Apoi ieși afară din zid, și mă zidești tu pe mine! Priceput?
— Da, Manoil. Acum înțeleg!
— Atunci punem de-un joc, Anuță? Și privirea lui Manoil se întunecase, ca de moarte. ”Lăsați-mă pe mine. Eu trebuie să fac asta.”, le zise celorlalte calfe, care îl priveau împietriți. Și se apucă să își zidească nevasta, care stătea foarte cuminte și parcă mai plină la trup decât o lăsase acum trei luni, acasă. Și începu să o zidească, exact pe locul unde trebuia să continue lucrarea începută din zori, în timp ce femeia râdea, foarte roșie în obraji și în cuvintele dragostei.
— Numai un pic, Manole, mai rămân! Apoi îți dau să mănânci, ți-am adus de fapt demâncare... Numai un pic stau, în zid, să nu te țiu cumva din lucrul tău prețios!
— Lasă coșul, Anuță, acolo jos, în iarbă, până se termină tot.
— Să-l las?
— Lângă găleata aceea pe care eu, unul, nu am umplut-o, ci dracul! Lasă coșul ăla acolo, jos, din el, nu o să mănânc eu., zise cu glas stins, ca femeia să nu îi priceapă cuvintele.
— Da, Manoil. Și femeia își așeză coșul jos, și se reașeză, ușor emoționată, dar încă îmbujorată și cu un râset frumos, acolo unde îi indicase meșterul. Și acesta se apucă să o zidească, mai întâi picioarele, până la glezne, apoi pulpele și genunchii, pe fiecare. Continuă să pună mortar cu mistria, până ce nu se mai putea distinge partea de jos a rochiei femeii, apoi îi zidi mijlocul, și, la sfârșit, când urma să îi zidească pântecul, nu mai rezistă. Începu să plângă și să se zbată la inimă ca un nebun. ”Îmi omor copilul.”, își zise. Și Manoil era mort pe dinăuntru și surd, zicându-și, încontinuu, că își omoară femeia și pe pruncul nenăscut. ”Nu, zidul Mănăstirii mi-l omoară...”, își zicea apoi, iar fața îi era tumefiată de la atâta durere.
— O să las de aici pe altcineva, Ana!, când mistria atinsese pântecul femeii.
— Nu, tot tu!, și femeia râdea, cu gândul la jocul acela neobișnuit. Și atunci a zidit-o toată.
— Începe să mă strângă, Manoil!, icni femeia, după un timp.
— Te strânge?
— Un pic. Doar puțin. Termini, apoi mâncăm amândoi din ce ți-am adus. Dar mă strânge cam tare, dragul meu!
— Te strânge?
— Un pic. Și coastele începuseră să o doară.
— Și mă zidești și tu... Și nu mai știu apoi nimic de el, și căzu chiar lângă femeia zidită cu mortar drept în zid, zvârcolindu-se tare. Nimeni nu a îndrăznit atunci să o scoată pe Ana din zid, ci l-au stropit repede pe Manoil cu apa nefolosită din cea de-a zecea găleată.
Pe locurile acelea, se întinde acum o Mănăstire adevărată, numită Mănăstirea Argeșului. Se spune că Negru Vodă a apreciat ca nemaipomenită construcția, numind-o cea mai frumoasă de pe pământ, cu adevărat inegalabilă în frumusețe. Și, nemaivrând ca meșterii să construiască, altădată, încă o mănăstire, una și mai trainică și mai frumoasă decât aceea, numită Mănăstirea Argeșului, a pus ca meșterii să fie izolați pe acoperișurile lucrării. ”Oare lumea aceasta este prea nebună, cu omul, și față de om?” Meșterii, văzându-se păcăliți, și-au încropit, pe jumătate morți de spaimă și de prostia jertfei zidite, de credulitatea lor, tocmai din frânghiile și scândurile rămase după finisarea lucrărilor, niște înlocuitoare de zbor, care să-i scape. Însă nu venise însă în lume vremea zborului, și, încercând să zboare, s-au prăbușit cei zece atunci, tocmai lângă mănăstirea căreia doar o femeie și copilul ei nenăscut i-au dat, mișelește, viață. Și așa a fost, oameni buni. ”Oare am înnebunit, Ana mea?, și-a zis Manole, după ce, înnebunit, și-a isprăvit lucrul, care îl blestemase, apoi s-a aruncat de pe mănăstire. Și a murit Manole, ca într-o eliberare. Și poate Manole și-a găsit liniștea, mai jos, pe pământ, și eliberarea dorită, gemând năprasnic.

”Manoli, Manoli,
Meștere Manoli!
Zidul rău mă strânge,
Țâțișoara-mi plânge,
Copilașu-mi frânge,
Viața mi se stinge!
Iar unde cădea
Ce se mai făcea?
O fântâna lină,
Cu apa puțină,
Cu apa sărată,
Cu lacrimi udată.” ((3.) după V. Alecsandri)
Și pe locul morții celor doisprezece, zece calfe, plus o femeie și copilul ei nenăscut, adicătelea chiar lângă mănăstire, se spune că a curs, un timp, un izvor. Negru Vodă, de fapt, nu a câștigat niciodată... Sau numai paradoxalul, care este totuși un izvod negativ.
”Sub copacii albi e straiul, viața mea-n pământ încape
Fiecare om să aibă câte-un strai mai nobil, parcă
Ca și cum ar vine ziua când te urci, iar, într-o barcă
Și te duci, încet, pe lume, pe străinele ei ape...” (Citat personal adaptat)



Varianta lirică personală, după temă:


Două trupuri


Motto de început:

”E pesemne-alunecarea... Spusa mea, la `tini, ți-o strig
Te iubesc cu trandafirii, patimei, un grai, și-o sta!
Ești mai dulce ca lumina, sus, sunt stelele-n prăpăd,
Supernove mofturoase, luminiș în carnea mea.”
(Citat personal pe temă simbolică).


i.
Dincolo de rât, și ierburi, izvorașul fără tină
Unduiri de aur moale, ochii miei, din ele, îmbie
Pare-mi-se, cerbi prădalnici... `înebuniți de la lumină
Trec să cate iarba dulce, lângă piatra nebuniei;
Pare-mi-se, e sfințită partea unde stă izvorul...
Lucifer, trecut-a parcă, ca să vadă cum se spală
E frumoasa ce trecut-a, și-a muiat, în rod, piciorul,
Poate, gândul meu așteaptă ca să-mi vie roaba goală;
Ne iubirăm, ici, pesemne, unde piatra e colțoasă,
Dincolo de rât și ierburi, roada pare scuturată
Trandafirii, o spălară, taină-a trupului, crevasă,
Țin piciorul cu mătase, țigăncușa de la șatră.

ii.
Eu, pesemne, așa, găsit-am... ”De țigancă, mă crezură!”
N-aș avea nici frați, nici mamă, dar cu galbeni i-am hrănit!
Carne-n carne mă zidiră, nebuloasele făcură
Tărăboi pe sus, cu stele - jos, ni-s oasele, în schit;
Dacă vestitorii nopții, pe deasupra, se sfințiră,
Ei, în carnea, fragă moale, edificiu mi-au aflat,
Cearnă stelele surate, pe la Esturi, asfințiră,
Când din jertfa mea de sânge frumusețea mi-au furat.
Dacă vreți, în mine, zacă clopotele morții bată!
Nu-l zidiți, în Mănăstire, că-l voi trage înapoi!
E bărbatul mieu! Ziditul! Păcurar, în strai de vatră
Așa zise... Și, acuma,
spatele pe-un sân să-i culci,
Spaimei, spune-i, către tine, să-i acoperi sânii moi.

iii.
Simțitor de perle albe, în a irimei penumbră
Îmi iubeam, mai mult, femeia, decât inima-mi, pe moarte...
Mă păștea, pe-atunci, nevoia... peste tot, tăieri de umbră
Nu știam - destinul aspru, că s-a tot roit pe soarte;
O doineam, pe-atunci, la suflet... din rodiri, plângea tot anul,
Pielea ei, cu gust de fragă, sunt umbriri de pădureancă
Și-mi părea că-i mult frumoasă, o spălam pe trup, prostanul
Cu o mână cu mătase. Era roz, așa gândeam că
Încâlciți, în carne, robii, ne-agățasem în iubire...
Târzior mă desprinsesem, ca să-i dorm, învins, pe-o coapsă
De-aș putea, măcar, s-o legăn, unde cerul nu e mire,
Adormire-aș, iar, a nașteri, și pe coapsa ei întoarsă...

iv.
De trei zile, văz, întruna, de e just (vreun loc) zidirii,
Negru Vodă dat-ă zvonul că ne-omoară, căpătâie...
Nu aflat-am loc de cinste pentru locul mănăstirii
Cred că, totuși, vremea bună ne sfințește cu tămâie...
Căci balsam ne este crezul și dorim zidire bună.
Zece calfe (toți, cu mine) încercarăm loc de cinste,
Să nu ne jupoaie Negru, ori să cânte, rău, pe strună,
Ori soruțele de mamă să ne plângă, în batiste,
Nu găsirăm locul cela...
Am o soră, nu o las...
Pielea ei de aur moale,
Tot mă cheamă, de la treabă, să o văd, cu trandafiri
Botezând-o și născând-o, `coperind-o cu petale
Să mai simt țiganca florii ce-o doresc, de peste firi.

v.
Poate locu` ista! zice, un zidar, văzând, târziu, că
Stau, prea mult, în flori de piatră, uni` vezi șuvoiul dulce
Păsări trec în strai de vatră, și, din pene, își aruncă
Locu `ista... bun izvorul! Și un vis ascund, credul, ce
Sunt în drag, cu locul galbăn, unde, păsări, glasu-și lasă...
Nu văzuseră femeia, prins-a plânsul să mi-l coasă...

Ce-a fi, oare, cu văpaia florilor de meri sălbatici?
Poate valea e mai moale, poate apa-i mai lucioasă,
E inelul nunții mele, piatra, pe sub sori văratici...
Mâna-i prinde sânul moale, sub sticleții cei de noapte,
Parcă noaptea e prea mare, se abat mai multe stele,
Parcă două luni se-arată, poate-s patru, sau sunt șapte,
Ce e cu muierea asta și cu multele-i inele,
Cu brățări pe la picioare, e din șatră, ochi de lapte?
(...)

vi.
Ici, pe locu` ista, unde trandafirii stau să crească
Loc de farmece, sunt, parcă, uni` izvorul nu se strică
Și cea mică,-n grădinuță, în corola ei regească,
Pare umbra unei stele, izvorâtă-într-o sipică!
Vezi, pesemne, că e taina! Parcă-i loc de-o mănăstire...
Stele sunt nenumărate, zvonuri de zăpadă-n țoale
Sunt luciri ca de mătase, și c-un semn, de mult, măreț
Păsări negre vin să vază cum coboară luna-n vale
Și cum se mai simte, astăzi, umblet, fetii, fără preț;
Numa` să zăresc, oleacă, fețe-abile, de-or să poată
Cu-a lor rugă, să închidă locu-acesta fără vine
În afară, doar, de... spuneți! Preaînaltă, fără pată,
Mie, vântul, mi-e mireasă, umbra lui - un zvon de crine!
Ci în cele mult frumoase, spun, de mine, voi minți...
Mănăstirea mea mă cheamă, alta-n lume nu se vede
Nici mai mare, nici mai mândră, ci cu dragostea-o sfinți!
Nu știu încă
Cine-așteaptă
Cine crede...


vii.
Pune, tinere, și sapă! Pune piatra, vezi, dintâie!
Că de nu! Mărturisește! Pas de roadă, ai călcat???
S-o sfințim cu apă vie, s-o stropim cu mirt, tămâie,
Căci sunt stele multe-n ceruri, chiar și-n cerul de furat!
Iau, pe buze, iarăși vinul, căci nu-i loc de-o Mănăstire
Unde mi-am iubit mireasa! dar Cununii îmi chem vântul,
Mult ne crește, trandafirul. Văd, crescut-a din iubire,
Loc de patimi și durere, așezăm, aici, Cuvântul!
Parcă valea-i netezită, parcă apa-i mai lucioasă
Ca inelul nunții mele, cu femeia, ce-a șezut
Pe această piatră, iaca... O vedeam, pe-aici, frumoasă,
Și lăcașul ista, spuneți, o să fie-un dor pierdut;
Cu brățări pe la picioare, e din șatră, e din lapte?

viii.
Parcă... ziceți!... o femeie... cu un ins să fi trecut...
Căci simțesc că, parcă, iaca... Un parfum dogoritor...
Apa cea de aur moale, când ei doi s-au cunoscut,
Pare-mi-se... o poveste... și un drum c-un pețitor...
Amăgire...
Stele sus... Fărâmi de patimi... Vreau să țin, aici, temei!
E un praf ce tot mai curge, dinspre stele, tot mai jos...
Ce-i țiganca, ce e mândra, adevăr, printre femei,
C-are-n vrajă-un bob de rouă și un păr foarte frumos.
Încâlciți, în carne, iute, ne prinsesem, e dorire,
Târzior, mă desprinsesem, să adorm, acum, pe coapsă,
De-aș putea, măcar, s-o legăn, unde cerul este mire,
N-aș dormi, doar c-o văzusem cu iubirea reîntoarsă...

ix.
Unde, ziceți, Negru Vodă, a găsit loc de taclale?
”Voi să-i fur vo` două stele și, cu teama, s-o prăval!
Râtul `ista-i negru tare, dară, sus, în vise pale,
Se văd straiele muierii și tot mersul ei agale,
E tot părul ei de noapte, care ține stele-n văl!
După rangul ei, de seamă, s-a luat după oierul...”
I-a plăcut, `pesemni, mireasma, am simțit ca un zaheu...
Te zoresc, pășești, c-un fluier, cheamă roiuri vii, din cerul
Care, pare-mi-se, dulce-i... Stele-n locul ceruleu.
Văd, în carnea noastră scumpă, cu poveri ca trandafirul,
Ne-or zidi, aici, pe culme, și un zid, din noi, o hi
Și în coasta ta cea dulce or umbla prelați, cu mirul,
Doina că noi ne luarăm rodul alb de păpădii...

x.
Ne zidiră... Dar, găsit ești... Frânge-mă, parâng , în vis,
Ca în carnea nunții noastre să mai treacă, astăzi, ploi...
Însă carnea ei, pesemne, e un zid de compromis
Unde șade, azi, rodirea și-un trifoi cu patru foi;
Eu, cu moartea, iar, mă unse-i, e o temniță de fier,
Dar biserica, pe culme, e bătută-i, flori și straie!
Doi călugări bat din mână și s-au pus de grai, în ger,
”Pe aici.. Cum a vrut Vodă, zic, chiar floarea cea havaie
Zăpăceli, din rădăcină, c-un cuțit a retezat...
În curând va fi Crăciunul, de nămeți, de măr și ler...
E pesemne, zvon de păsări,
ce mai trec, la Mănăstire,
Pene-și lasă la izvorul care curge în `curtici
Ca o singură bătaie între două vreri de mire
Trandafirii năpădiți `îs... mușuroaie de furnici.

xi.
Cât te doare? Vezi și spune-mi... Dacă sânul tău, măcar
Mă visează, că atins îi. Dragul să te prindă, ca
Îngerul când se coboară și te leagănă, cu har...
Pasărea, mereu, mai cade, loviturii de oca,
De se frânge osu` n mine, tu mi-ești gândul înapoi,
Cred că steaua ne păzește, osul ei îmi stă pingea,
Că, de mult, și-n multe Ceruri, zac toți morții rupți și goi
Dacă cerga lumii știe, cu iubire,-a-ne zvânta,
Zic că dragostea curată și iubirea nu-i păcat,
Poate lacrimile-ți multe, cu un strai te-o-îmbărbăta,
Domnul Milei le așterne, în curatul adunat,
Te iubesc, cum nimeni, altul, și, în zid, nu te-am văzut
Că-mi ești lăcrimare mie, trandafirul rourat!
Poate dorul, pân` la tine (nici prea tare cunoscut),
Doar la tini, pe al tău umăr, o petală ți-a scăpat...

xii.
Mâna ta să cadă, unge-mi frunțile cu șapte nuci
În livezi de regăsire, numai unda s-o scobori
Mâna-n ziduri și pe carne, zidului să nu mă duci
E atâta amăgire, chiar și dincolo de nori...
De ce lumea să ne vază, cum pierduți, noi stăm, aici,
Pentr-un zid, ce efemer e, suflet suntem, arse-n rug
Zidul crește, e suflarea, mult pătrunsă de furnici
Om muri aici, în ziduri, ce tot, astăzi, să-ți îndrug?
Un fior să zacă, încă, prinde-mi glezna, azi, ușor,
Să ne-îndepărtăm de ziduri și de asprul Dumnezeu
Să îți fac o fată scumpă și ca tine-un prințișor
Din mătase și din henna florilor din defileu!

xiii.
Multă spaima, pentru mine... Da`-s țigancă, nu-s a nunții!
Un copil, ce, fără minte, prinde iute-a nu te sie!
Sus, steluțe de mătase, anii mari, în dreptul frunții,
Și, prin ceruri, mii de stele, ca pe coala de hârtie.
Poate, Ceru-i noaptea mare... Pentru el, să stau în zid...
Știu o stea foarte micuță... Și, de spaimă, -am fi copii…
Zac, în noaptea-aiasta mare, doar noi doi și-un cer, în vid,
De i-o dragoste curată,
Poate, iară`, s-o roti…
Cât te doare? Spune-mi dulce, dacă carnea ta, măcar
Mă visează, că atinsă-i. Brațul să te prindă, ca
Îngerul când se scoboară și te leagănă c-un dar...
Pasărea, din nor mai cade, ca-într-o mică rămurea,
Fata care nu se cade în oglinda de zăhar...

xiv.
Ce e ista? Trandafirul, pomenirea la izvor,
Să se spuie, că sălbatic, pe aici, s-au arătat...
Poate nu, în loc cu apă, s-au iubit dogoritor!
Și batjocurii umile, frângerii, ei s-au gătat;
Negru Vodă, spune-ți ție, și, așa, te rog, să cați
Vreo femeie, ai iubit-o, în atâtea legi și firi?
Ce-ai avut cu istea stele de copii nevinovați,
Ce-ai avut cu țigăncușa locului cu trandafiri?
Traiu-i liber... Iar iubirea, cel mai vrednic legământ...
Nu-s ai tăi Copiii lumii, din petala ce-a căzut,
Unde-i buna voie-a stelei, să ajungă pe pământ,
Și în care luni și stele, în strai nou, s-au revăzut?

xv.
Îmi luară, ei, pesemne, basmul ce, atunci, păstra
Un bărbat și o femeie, pusă-n ziduri de rușini,
Chiar acolo, plânge molcom, și în zidul, ce-o frângea,
Păcătosul, pus, de-o noapte, o păzește, în lumini;

”De ce visul de afine, în izvoare-ai încuiat?”
Zbiară trandafiri sălbatici așezați, de ieri, în gând,
Zbier pe pântecul ei moale, căci cu capul m-am culcat
Pe un sân frumos, întâiul, locul dragostei, aflând,
Și acum, din datul vieții, sufletul i-ai aruncat...
Spun, la tinerețe, maica, prinsă-n dar, m-a sfătuit,
Cu-amândoi ochiții-n lacrimi și cu gura ei de flori
Nu-i păcat, ce-n inimi steie, ce-i cu inima sfințit
Nu-ți da dragostea la nime`, să nu-ți vină-un rău, în zori...

xvi.
Alegând, mireasă, viața, mult iubit-am, draga mea,
Sub un cer, păzi-ne-ar soarta! linx și lup mai stau la sfat
Într-un trup de mănăstire, linxul lupul mi-l ruga
Și mi-am pus-o,-încet, în carne, după ea, am suspinat.
Spuie preoții acuma,
”De ce, oare, -a îndrăgit-o, chiar pe `ista loc de schit?
De ce, numai, ici și colo, au putut a se dori?”
”Nu știură, ista-i locul la izvorul Mănăstirii potrivit?”
I-am aflat.
Și am tot ști.
Din pământ e porumbelul, sânul moale n-a cătat...
Sus, în lumea nemuririi, îți dau stele care-ți vin,
Locu` nost`
Furat de Negru
Cel anost
Pentru mine-n lut de ziduri, și în vis de lăcrămat,
Tot cu mine-n nunți de zahăr, zidurile carnea-mi țin.

...N-au știut de trandafirii, stelele, cât ne-au dorit,
Și cum păsări, numai nouă, din pământ, de-au răsărit...
Să-ți mai stau în carnea firii și cu stele m-am umbrit
Sus popoarele celeste
Sunt spre noi, mai purpurii...
Și pe sânul ei, mătase, capul meu! mi-o odihneam!

xvii.
E pesemne din pământuri, alba taină prinde glas
Să te-ndrepți, cu a ta dragă, dar și noaptea s-a născut...
Să o învelesc în îngeri... noaptea asta... doar, un pic...
Carnea ei, în dinți de stele, nimene nu-o a știut...
Îmi mai țin, în carne, încă, trupul ei, prelung, de spic
Pentru că doar ea, cuminte, trupul meu mi-a cunoscut.
Peste toate, ruga-i cale, și biserica-a o ști
Însă nebătuta căii, ea, frumoasă-o cunoscut!
Așa-i dragostea, pesemne... Mii de ani, tot, se ițesc
Să adorm, în graiuri, moale, de l-atâția trandafiri...
Nu îmi pare, azi, duioasă, calea care mi-o găsesc
Pașii mei când trec, prin noapte, fără nunțile de miri.
Dar ce mult iubeam femeia,
Și ce mult ea m-a cătat!

xviii.
Peste tot, enormă pace, mă preumblu, azi, cu voi...
Să-mi las trupul și ființa, ori picioarele-n ‘hodini?
Nu cătați tot adevărul, ci, lăsați-vă! Altoi!
Pentru dragostea ce știe chiar ungherele cu spini...
Apoi, dragostea, să afle, cum e datul, de-a umbla`,
Înspre draga-mi zac, cuminte, eu, ales, ce i-am rămas.
O zidire mare,-n pieptu-i, Ea, în pietrele cu vini`
Eu sunt spusa mult prea moale, ce pe gură-i e popas
Puneți nunții o ulcică, beți nănașii-un strop de must
Și culegeți iasomie, busuioace, la temei;
Dragostea-i mereu și-a pururi, chiar și-într-un izvor vetust
Și oițele să steie, cu ochiți, de dat, la miei;


xix.
Pe-o colină luminată se aud, iar, rugăciuni
E un preot ce sfințește multă apă, într-un vas
Duhuri albe se coboară, zac vitralii spre cununi
Trec să fericească viața, în pământ, ea a rămas
Nimeni, astăzi, să mai știe bieții oameni ce-s zidiți
Unde pietrele-s sudate și-s mulți sfinți, cu osul rupt,
E durere multă-n lume, știu călugări fericiți
Care au mult sânge-n palmă, s-a făcut un apeduct
Două trupuri despărțite zac în ziduri și în frici
Despărțite-s de durere, numai bocet e în zid
Cineva zâmbește dulce, e un prunc, mânuțe mici...
Se aude rugăciunea cum mai bate,
Să-i deschid?


Alba Iulia, 2021, 19 aprilie.

...Notă: 

La punctele (1),(2) și (3), din varianta de proză, de mai sus, sunt inserții (citate) din balada pe temă populară și mult explorată, ”Monastirea Argeșului”, adunată și scrisă de Vasile Alecsandri.