În culoarea timpului topit derulez secvență cu secvență fiecare nuanță a sărbătorii ce poartă un nume, puritate. Parcă a fost vis, a fost să fie cea mai frumoasă ramă a unui tablou cu chip de femeie, eu mă opresc pe marginea serii, citesc gândul tău: „te iubesc, înger cu chip de bărbat adevărat”. Imaginea fericirii se joacă cu timpul așezat să se odihnească în zâmbetul nopții, e atâta iubire în liniștea trupurilor descătușate de sărutul plecat cu „lacrima curgând pe obraz”. Cu penelul celest amândoi pictăm dragostea în culorile iubirii, eu rescriu sărbătoarea la capitolul 38, e trăită de „ieri” în fila albă a cărții. Pe umărul cuvântului resimt părul tău de cer, pe mâna serii te chem să-mi potolesc setea de vocea ta, de buzele tale, de pielea ta catifelată, superba mea floare de nufăr, femeie celestă din nesomnul visului ce mă cheamă în camera albă, la fel de albă mereu, mereu. Mi-am logodit secretul cu tine, cu tine metaforă, mai presus de legământul din șoapta ce vine tiptil-tiptil în patul alb, cu veșmântul din lumină așezat pe brațul dorinței.
În culoarea de pe prispa vârstelor nemărginite te-am găsit pe tine, frumoasa mea cu rost și cu brațele pline de anotimpuri. În ramuri de cuvinte te „cânt” în simfonia culorilor aprinse, te chem în secundele celeste din ceas, te îmbrac în veșmântul memoriei, apoi te „prind” în brațele poeziei din vise. În liniștea cuvântului scriu un eseu pentru superba femeie, este iubită-n lumină de năvalnicul izvor din palma cerului. Timpul este promis ție și el îți scrie fiecare dor, în fiecare zi îți pictează un curcubeu pe ie și tu-i îmbraci viața în altă și altă bucurie, poetului de la chindie. Boemul rebel te scrie, scrie o altă și altă elegie pentru divina metaforă, pentru tainica magie a desenului din trupurile unei zile pictate pe o pânză de suflet. Dintre coperțile vieții, la hotarul dintre devreme și târziu, iubindu-ne am devenit noi, buze fierbinți din umbră în lumină, într-un mers lumesc suntem destinatarii însetați ce merg în carul timpului cu roți fecunde. Tu-mi ești un dar de la Dumnezeu și te păstrez în cartea timpului în loja oficială a sufletului meu. Ținându-ne de mână, în verdele crud din curcubeu amândoi am sădit o sărbătoare, propria lumină.
În culoarea din universul nostru am prins rădăcini lângă tine, tu ești o ramură plină cu rod, eu sunt rodul tău, fructul ce nu-ți este oprit. La ora nesomnului simt mireasma buzelor tale, tu-mi ești broderia unui timp ce-mi scrie pagina vie a existenței, darul de la Bunul Dumnezeu, trupul unei viori ce-mi cântă partitura vieții. Ochii noștri joacă dorințe cu trupul zilei într-un sunet de liniște, într-un timp cuminte din mulțimea unor culori din primăveri cu muguri, din cuvântul peniței tu ești aleasa mea dintre trecători. Visul nostru pictează zâmbete în foșnetul de liniște din cireșul înserării, noi suntem verbul din caligrafia logodită cu minunea dăruită de Divinitate, trăirea noastră-i adevăr, nevoia de zbor, inelul de azi dinspre viitor. Impecabilele sărutări hrănesc iubirea, ne strigă tăcând printre cuvinte, ea este în plăcerea iubirii cuminte, împreună ne pictăm cu flăcări în palmele noastre, amândoi devenim clipe de lumină când suntem în brațele minții, noi suntem într-o roată de lumină, suntem în coapsa dimineții la ora îmbrățișărilor din pragul camerei albe.
În culoarea sărbătorilor nu mă rătăcesc în nuanțe, tu ești pântec de lumină, reverență pentru tine fecunditate, femeie a timpului meu, mireasă venită din povești într-o superbă realitate. În bucuria de a fi un întreg, prin semnul din ceruri am primit miracolul cu numele tău, emoții pentru doi în patul alb cu metafora iubirii. Trupurile flămânde se contopesc în cea mai frumoasă culoare din tabloul dragostei, rama este vie, nuanțele sunt compuse din senzualitate, din roșul buzelor ce alunecă lin pe corpul devenit dorință. Într-o viață visată trăiește culoarea cu puterea cuvântului, metafora iubește nuanțele culorii, cuvântul trăiește ortografia sufletului din călimara trupului ce știe a iubi iubirea. Rescriu clipele celeste din sărbătoarea ce ne-a adus inimaginabile trăiri, o poveste fără sfârșit, o bucurie fără limite, fericire în universul nostru tăcut. Se face seară și visul ne luminează chipul, calea luminii este clară, trupurile-și mulțumesc din priviri, sărutul nu se lasă plecat spre perna albă, sufletele sensibile se desprind pentru a se putea retrage în vârful picioarelor, acolo unde timpul își scrie propriul destin. Nu plouă, lacrima cerului scrie pe o nouă filă: „te iubesc metaforă, eu te scriu și mă semnez, cuvânt mai presus de lume, cuvântul se ține de cuvânt, merge de mână cu metafora, aici, acolo, pretutindeni pe acest colț de lume, pământ”...