Ieri mi-am văzut de ziua de ieri. Am văzut că am primit un mesaj. Am crezut că era un video de tot circulă, însoțit de câteva cuvinte:Neața! Să îmi spui dacă ți-a plăcut! Nu am dat deloc importanță.
Oare de ce? Cui am ales să nu dau importanță? Omul nu mi-a scris niciodată. Îl știu de o viață. Ne-am mai întâlnit pe stradă și la evenimente în care rude de-ale noastre sărbătoreau viața și se onorau cum am învățat și cum e…tradițional.
Ce îmi amintesc despre el, că râdea mult, era mititel, ghiduș și foarte lipicios de oameni și stări. Te bucura. Așa il vedeam eu, unde era larmă de copii, era și el și da, era bucurie. Și pe strada aia erau întotdeauna mulți copii. O reală performanță. A crescut, e înalt, slab și…sobru. Sau l-am văzut eu mai serios ca scuză la faptul că nu am mai vorbit de 30 de ani. Aș înțelege de aici că îmi plac oamenii serioși, îi las să tacă în viața mea și când au ceva de spus, mă bag iute în seamă, sau mai puțin iute în cazul acesta. Ce treabă să am eu cu oamenii serioși? Ei nu mă plac pe mine, că le răspund cu un râs sau cu mare zâmbet, atât de șlefuit încât poate cred că îi iau la mișto. Uneori mă și bazez pe asta, că aleg să mă fac să râd cu oameni ce deja râd, nu să găsesc socoteala prin spate. Prin spatele meu de frici neîncălzite. Mai departe.
Vreau să mă culc ca tot omul care lucrează peste zi, mult și des într-o zi mă refer și care om vrea să creadă că toată finețea lucrăturii are un rost desăvârșit sau că se desăvârșește pe măsură ce se…desfășoară sau măcar se apropie de un punct fix de la care să poată să zică: Gata! Baby, ești nouă! Ți-a ajuns și ție! Ești nouă, nouță! Te-ai rezolvat și sunt mândră de tine! Meriți un premiu pentru perseverență! Campioano care ești tu campioană! Aș vrea să mai zic că în fiecare zi gândesc asta! Că în fiecare zi e ca și când îmi propun să mă peticesc de dimineață- viața se întâmplă de la prânz până seara când scap din frâie, umblu cu gingiile prin carnea mea și ușor în a celorlalți - (că am învățat puțin respectul) și spre noapte să spun că găsesc un soi de sens, când vreau să dorm și îmi spun cele promise de mai sus. Mai mult necum decât cum. Cred că se înțelege, adică am așteptări majore, la fel de multe și des, că urmăresc și eu să nu mai simt că mă întorc de unde am pornit. Nici nu are cum, dar eu mă prind greu uneori, nu are cum să semene o dimineața cu alta, o noapte cu alta cum nici eu nu sunt aceeași de la o clipa la alta. Asta-i frumusețea, că eu cred că semăn. Îmi seamănă suferința pe care o cunosc. Mă securizează. Știu, m-am prins.
Primesc iar mesaj de la om. Hey nici o reacție?
Sau știi filmarea ?
Eu am văzut-o acum câteva zile, zice și am râs 20 de minute.
Nu știam despre ce vorbea.
A știut să insiste. Deja eram curioasă. Și deschid filmarea. 1900 toamna (fără căciuliță, ce credeam că nu apuc să zic și eu?, zic) sau vara, că eram într-o rochie cu volane și bretele. M-am recunoscut după ea, singura mea rochie roșie. Și eram vie. Acolo. Primul gând ăsta a fost. Acolo de ce sunt vie și aparte și dansez? Și ce ritm și pe ritm și parcă toți erau copii și numai eu, nu. Și mă mai uit o dată la dată si văd că am 8 ani. Și îmi zic, ce ai vrut să îmi faci omule, de unde ai știut tu că mă caut și de când, de m-ai trimis tu să mă văd, să mă reamintesc? Că am existat și eu copilă. Acolo mi se spune să mă uit la cameră, lait motivul vieții mele și să fac frumos, să zâmbesc sau doar să mă uit. Mă uit și zâmbesc. Înainte de asta voiam sa iau o fetiță de mână. Nu îmi iese. Arăt că nu mă deranjează. Poate chiar nu mă deranja sau poate da, însă știu doar eu. Cine știe? Dansez și mi se văd genunchii. (Întotdeauna, mi-au plăcut genunchii mei). Sunt slabă. Și am mișcări delicate în acord, nerupte.
Mi se spunea atunci că sunt bine făcută. Nu îmi plăcea niciodată să aud asta și asta auzeam. Bine făcută. Făcută bine. Pesemne s-au priceput ai mei la ceva. Bun. La un copil bun făcut.
Omul cel serios a spus ca a râs 20 de minute. Înseamnă că a știut să rămână bucuros de cum îl vedeam eu când eram copii. Unii copii cresc râzând de-a binelea și nu se transformă pe parcurs, că așa sunt ei. Sunt gata de viață! Oricum e ea. Și dacă eu am zâmbit la camera aceea din 1900, am înghețat ceva peste timp. Am înghițit cu vicleșug, poveștile de nespus copiilor. Pentru că acum, mi s-au umplut ochii cu lacrimi. Le-am lăsat să mă liniștească și omului i-am spus că mi-a făcut un bine mare. Mi-am mulțumit că am știut până la urmă să primesc. Azi știu că sunt alta, cu acea bucățică în rochie roșie, pusă la locul ei.