beau de unul singur spre ridicarea la Trei
vinul ăsta-mi are-un dumnezeu în singurătate
bând în amurg, mă trezesc în zori în sacralitatea chinului
supliciul acesta îl rezolv repede
exorcizând în pahar sfinții demoni de după
aprind țigara, să-mi mai cheltuiesc oleacă plămânii
că vinul ăsta îi plătește cu prea mult aer,
la final reîncep rugăciunea la Trei acestuia,
fumul mi se mută în creier
din mațele care ard,
uneori de nerăbdare
către a visa a urca la gândul cel bun

plătit în cuie fac cruce
pe răstignirea-n hârtie-a stiloului
încă must mi-e cerneala,
dulce dar fără alcoolul de patimă sacră

beția e o normalitate a fericirii,
spre Trei de unul singur strig în odaie
cu voce de vin și ferice în sânge

Fericire-femeie, ridică-ți poala de frunză de toamnă
să intru în tine cu fala de om,
Amor să mă-mbete
și să strig iar la Trei
cu sângele-nlocuit de iubire

ferice mi-e și când
pășesc cu piciorul albastru pe zloata cea albă,
în ciuda faptului că s-a îmbăta de plictis cititorul,
de a scrie cititorule iartă-mi fericirea aceasta,
chiar dacă te-oi umple de lumină oarbă
în mine se deschid ochii de a mai vedea înc-o zi
și vinul să curgă pământean în diluviu la Trei
om și dumnezeu unul

tot mai mult se micșorează hârtia-naite
și eu încă nu mi-am terminat de făcut vinul din must de cerneală
fierbe încet, lenos înfierbântând cuvântul
doar din ebrietatea luminii mai cade câte-o umbră mahmură,
la umbra ei nu pot scrie lumina,
la Trei era Edenul,
atât de ferice de îmi uitam numele,
acela ce mă făcea pământean

scuip o flegmă de vorbe
și de final mă anin