astăzi este una dintre zilele când nu am chef să scriu poezii,
nu-mi pasă de poezii,
îmi pare plictisitor să scrii poezii, îmi pare copilărește,
naiv,
așa că mai bine bat câmpii: de exemplu,
dacă m-aș uita la mine din anumite unghiuri, de-adevăratelea, m-aș uita,
aș părea ca un om rupt în două: de la mijloc în sus, și
de la mijloc în jos,
ca și cum ai tăia un harbuz și tot ce vezi sunt două culori: verde și roșu, printre care câțiva sâmburi negri (dacă mai ai norocul să vezi, ”non-gmo), …

ce e ciudat

o parte din mine vrea să trăiască pentru lucrurile moștenite de la mama natură,
lucrurile pe care deja le cunosc, le stăpânesc,
lucruri pe care mă pricepi să le fac cu iscusință și dedicație,
pe când altă parte din mine vrea în fiecare dimineață să o ia de la capăt (la sănătoasa) doar că nu știe
niciodată care este acel capăt, unde este? la cap,
la picioare, ...

îmi spun, ”patience”,

”patience”,

- singurul spațiu curat în mintea mea este acolo unde mă recunosc ca fiind mișcarea de pe tastatură, mișcarea aerului, sorbitura de cafea, mișcarea letargică până la enervare care lasă degetele să-și execute biomecanica,
șuvița de păr să cadă în ochi, cui îi pasă, gândurile se întâmplă de capul lor,
bântuie,

- și de ce mi-ar păsa? … nu mă identific ( îmi zic, încă, ferm) cu absolut nimic și nimeni, nici chiar cu mine însumi, și
de ce m-aș identifica,
cine mă rog sunt eu, sau
cine sunt ceilalți, - nimic nou, și nimic vechi,
mă las în voia aerului,
am încredere sută la sută, nici nu-mi pot imagina altfel viața,
- nu sunt nici frunză, nici șuierat de vânt, or
ploaie,
și de ce aș fi, ce treabă am eu cu ploaia,
pe când astăzi este o zi fără chef de poezii ( un drept binemeritat),
un alt drept la fel de bine meritat e că nu am chef nici de mine, așa că aștept,
aștept
să se întâmple ceva SPONTAN, - BANG: de exemplu,
ca fulguiala,
așa
dintr-odată să fulguie, ... wow, wow, wow,

alb și pufos, și moale, și dulce ca vata de zahăr, iar eu sar (pe bune) în sus și-n jos de bucurie, …
dintr-odată râd spontan (nu, nu sunt nebună)
fără să-mi dau seama întind mâinile, le deschid larg, larg,
aștept să cadă fulgi moi în palmă, fără să-mi dau seama mă uit la cer, închid ochii râzând, fulgii îmi cad și în ochi,
- strig cât mă lasă puterile: - zăpadă, zăpadă,
alerg,
strig tare să mă aud: - zăpada cade, cade să mă întărească,
salveze de la aceste emoții desperecheate ca o pereche de pantofi,
- zăpada a venit,
a venit,

dintr-odată, îmi cade bucuria în scârbă,

mă simt ca o broască care a făcut un salt prea mare și a nimerit drept în vârful pantofului de unde nu știe cum să mai iasă,
da nici cum să mai ocăie, … însă,
cui îi pasă de ocăit când afară a venit iarna,
fulguie pufos și alb,
iar eu încep alergatul în cinci minute (doar să gat puțin with this boredome)
…