Stau și aștept o mașină de ocazie la ieșirea din Năsăud, în intersecția mare din care pornește și șoseaua spre Bistrița. Sunt agitat și impacientat că am întârziat hăt bine la Comisia de Bac în care sunt membru desemnat de către Inspectoratul școlar și așteptat cu mare nerăbdare de mai bine de o oră. Dar mașină n-am și autobuzul spre Bistrița tocmai l-am ratat.
Mă sună în disperare președintele de comisie, secretara, directorul liceului, inspectorul de specialitate, nervoși cu toții, dar eu încerc să-i liniștesc și le spun că sper să prind cât de repede o mașină de ocazie. Mașini spre Bistrița trec tot timpul, dar nici una nu oprește la semnele mele disperate.
În sfârșit, oprește o Dacie hodorogită, cu un scrâșnet de frâne ca-n filme, din care, de la volan, se ițește capul mare și netuns al lui Georgel, unul dintre foștii mei elevi de la ”industrial”. Îmi face semn cu mâna și mă strigă, foarte încântat că mă vede:
- Hei, dom’ profesor! La Bistrița?
- La Bistrița! răspund eu, bucuros că în sfârșit voi pleca de pe loc. Și gratis pe deasupra, că nici cu banii nu stau prea grozav și mă bucur de orice mică economie.
- Haideți sus! îmi zice el zâmbind larg, cu gura până la urechi.
Puștiul era unul dintre cei mai slabi elevi din școala profesională, semianalfabet, dintr-un sat de munte, trecut doar din milă de toată lumea, abia își scria numele pe un caiet ori pe o foaie de hârtie, credeam că e de mult salahor pe vreun șantier ori cioban la el în sat și sunt realmente șocat să-l văd conducător auto, dezinvolt la volan.
Urc, bucuros nevoie mare, îi spun că sunt grăbit să ajung la o comisie de bac la Bistrița, dar tânărul mă asigură că mă va duce la destinație „ca vântul și ca gândul”. Face pe barosanul și pe șmecherul la volan, cu cotul sprijinit pe geamul deschis, se laudă cu mașina lui veche de 29 de ani dar ”încă bună” și accelerează în trombă, să-mi dovedească puterea motorului. Mașina prinde viteză de raliu și se scutură din toate încheieturile, gata parcă să se dezmembreze în mijlocul drumului, cu roțile scrâșnind amenințător pe la curbe. Georgel sporovăiește vesel, privind aproape tot timpul spre mine, dar la un moment dat se sperie de-a binelea și pune o frână bruscă de sunt gata să ies prin parbriz.
- Aoleu, ce viteză am prins! se miră el, cu ochii bulbucați de spaimă și îi piere imediat zâmbetul de pe față.
- Păi, bine, măi! zic, nedumerit. Tu n-ai văzut că iei viteză?
Mi se pare ciudat și cam aiurit fostul meu elev. De fapt, la cât îl știam de ”înapoiat”, încă nu contenesc să mă mir că este la volanul unei mașini pe drumurile publice.
Încep să am emoții cu tânărul șofer de lângă mine, mai ales că merge foarte aproape de linia de mijloc, de câteva ori a intrat pe contrasens și era gata să agațe mașinile ce veneau din sens opus!
- Bine, mă, Georgele! îi zic. De ce mergi tu atât de aproape de linia de mijloc? Ține partea ta și n-ai probleme!
- Așa-s mai sigur că nu ies de pe drum, mă lămurește Georgel.
Mă uit acum de-a dreptul speriat la șoferul meu. Cum să vii tu, șofer, la modul serios, cu o astfel de justificare?
- Să vedeți ce pățesc odată, continuă el vesel și fără griji. Mergeam pe valea mea spre casă și uit că urmează o curbă, merg tot drept înainte și trec prin gardul unei gospodării, fac praf gardul femeii și frumusețe de varză din grădină. Am avut ce plăti la despăgubiri pentru gard și stratul de varză. Noroc că gardul era de lemn aproape putred și mașina n-a avut mai nimic.
Râde ca de o glumă bună, eu am deja mari îndoieli în legătură cu calitățile de șofer ale lui Georgel și încep să regret că am urcat alături de el într-o mașină. Mai bine așteptam altă ocazie.
- Cum să nu observi că urmează o curbă? Tu nu ești atent la drum?
- Păi, mă gândeam la o mândră și n-am mai fost atent.
Îmi face ștrengărește cu ochiul și râde iar, la fel de șăgalnic și nepăsător.
Ne apropiem, în sfârșit, de oraș și-i propun lui Georgel s-o luăm pe centura ocolitoare, că acolo se află liceul industrial unde sunt membru în comisie, dar el dă din cap și nu pare prea încântat de propunerea mea. Îmi zice că pe centură n-ar fi o problemă, dar pe urmă, pentru a intra de pe linia de centură în oraș, unde are el de mers, trebuie să treacă pe niște străduțe destul de strâmte și întortocheate și nu-i prea sigur pe el că se va putea încadra cu mașina în mers.
Sunt de-a dreptul stupefiat să aud un astfel de motiv! Pe străzile acelea, deși ceva mai înguste și mai întortocheate, lumea circulă cu mașini tot timpul.
- Bine, zic, dar de cât timp ai tu permisul de conducere?
Georgel se arată dintr-o dată mâhnit, parcă i-aș fi atins o veche rană din suflet. Se uită spre mine trist:
- Dom’ profesor, ăștia numa’ nu vor să mi-l dea! Am dat examenul de vreo șapte ori până acum, dar mă pică tot timpul și mă amână de fiecare dată, deși vedeți bine că știu să conduc!
Am un șoc, ceva aproape ca un atac de panică.
- Văd că știi să conduci, dar oprește, te rog, să cobor! Vreau să merg un pic pe jos, să-mi mai dezmorțesc picioarele înainte de a intra în comisie.
Georgel smucește volanul dreapta, gata să intre într-un panou publicitar de pe marginea șoselei, apoi pune o frână bruscă în stilul lui caracteristic. Eu aproape ating parbrizul cu capul, cobor grăbit, îi mulțumesc pentru drum și-i urez o zi bună. Apoi, fredonând vesel ”In the Death Car”, o iau de zor, în pas vioi, de-a lungul șoselei de centură, în timp ce telefonul îmi sună iar strident și insistent. E președintele de comisie, exasperat de întârzierea mea. Îl liniștesc și-i zic că sunt la doi pași de școală. Tocmai am coborât din Mașina Morții, dar voi ajunge imediat, viu, întreg și nevătămat!