deunăzi când mă citeai
tăcerea ta-mi zâmbea ca un reproş
parcă vroia să mă întrebe
de nu-s cumva exagerat
prea aspru cu bietele cuvinte
şi tare neglijent cu stilul meu
că nu mă dedau la îmbârligături
şmecheriile astea postmoderniste
ce cu tupeu îşi zic estetică
nu ştiam ce să-ţi răspund dar

uite de câte ori mă priveşti
roşesc transpir şi tremur tot
nu pentru că în mine
se declanşează un nu ştiu ce
şi urmează un ce ai crede tu
mă tem să nu mă descifrezi
prin ochii nu ştiu cărui alphabet
nu nu râde nu e de glumit
imaginează-ţi că eşti alpha
femeia pe care orice păcătos
drept anafură te-ar lua
zeiţă neîncoronată a iubirii
ca o fatalitate m-ai atrage
dară eu puţin cam bet
şi neîndemânatec şi timid
orbit de patima (pro)creaţiei
ţi-aş perfora corola zămislirii
prin care superbă şi inocentă
într-o zi s-ar strecura ana
mă înţelegi la rându-i şi ea femeie

ce urmaşi am dărui noi lumii