agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 323 .



Excepția care surprinde
personale [ ]
- enigmă -

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [apeiron ]

2022-04-22  |     | 




De foarte multe ori m-am întrebat ce anume face diferența între cuvintele înșirate, pur convențional, epigonic, pe hârtie, și aleasa lor expresie, care, odată percepută, îți fixează atenția cu o feroce posesiune. Dacă în cazul concret, de mai sus, lucrurile ar putea fi oarecum despărțite – căci evidența sare în ochi, chiar și pentru un receptor mai puțin experimentat – în situațiile pe care-l voi evoca mai jos, problema pare a fi mai greu de limpezit.

Ignorându-i, deci, cu îndreptățită motivație, pe cei ce joacă leapșa pe ouate cu vorbele, rămân în atenție abilii mânuitori ai expresiei, care se remarcă prin știința scrierii și grija față de cuvântul gospodărit cu grijă. La ei facem deseori referire, când e vorba să dăm exemple și să le asimilăm influența. Totuși, și acestora li se pot face oarece reproșuri, pentru că, odată cu vremea, prizonieri propriului stil devenind, cad într-un ușor menierism, de repetiție obosită, de auto/pastișare, de tautologie prețioasă, purtată ca o emblemă de validare a orice ar scrie și oricum. O rigiditate calificată se face simțită în expresie, o sobrietate supra/suficientă, care își înalță o statuie de lux în sanctuarul sacrosanct al notorietății ce nu admite obiecții. Astfel că orice formulă de incantație devine sterilă, simți că autorul nu prea mai are ce spune, se străduiește să se reinventeze, dar rămâne anchilozat în cătușele cuvântului pe care-l cunoaște bine și-l refolosește până la uzură înaintată. Are știința scrierii, bine însușită, da, dar prospețimea sugestiei a cam dispărut, nu mai transmite mare lucru, nu mai vibrează ca la începutul facerii. Altfel zis: grăiește, dar nu rostește. Cum ar veni, în calitate de cititor, îți vine să spui: ”Gata, dom scriptor, ajunge, te-am învățat pe de rost, de-acum ai devenit doar o grindină de vorbe trase la șapirograf. Oprește-te, dacă nu vrei să-ți consumi și ultimul jeton de credibilitate la bursa literară!” Nu dau exemple, ca să nu fiu iarăși trecut pe la toate icoanele orgoliilor, cele alimentate cu combustibii atomice, în care fotonul ar fi o particulă cu masă.

Doar că, deodată, în această mare informă de scriitură, apare o excepție, care nu se înscrie în niciuna din situațiile de mai sus: este acea luminiscență, care răzbate din noianul sufocant de cuvinte cu o intensitate paralizantă. Vorbesc de o revelație care trece dincolo de expresia rostitoare, acea revelație care sugerează că ele, cuvintele, sunt doar cârje dietetice ale gândului și simțirii, dar, altcum, starea de grație este sublimată, auroreală, ar exista oricum în sine însăși, chiar și fără acest sprijin convențional al comunicării, care este cuvântul și care, la drept vorbind, e discutabil dacă exprimă, cu adevărat, realitatea și nu e doar un vârtej de noțiuni aproximative. (Vezi Wittgenstein și considerațiile din „Caietul albastru.”)

Despre ce vorbesc? Despre o revelație pe care am avut-o, descoperind pe aici un autor de excepție, unul din cei aflați în grația de care vorbesc. Are circa 250 (douăsute cincizeci) de titluri, care se întind pe distanța a 15-16, ani, adică din vremurile când, pe colea, se făcea, cu adevărat literatură. Vreau să zic că prestau destui autori cu ceva peste medie. Au mai rămas câțiva, dar au cam căzut în manieră, cum ziceam. Nu spun cine-i vinovat de scăderea dramatică a calității saitului, căci iar o să mi se măsoare, cu rigla lui Procust, lungimea patului diplomatic.

Să revin.
Autorul de care vorbesc este, de fapt, o autoare, care, prin sensibilitățile ceva mai speciale, de substanță feminină, pe care le posedă, aduce un plus de vibrație comunicării. Văd în versurile ei un mod de a se evoca pe sine și sentimentele însoțitoare, într-un stil complet inimitabil, de o autenticitate absolută. Altfel spus, mi-a agățat atenția instantaneu, m-a făcut prizonierul unor viziuni de o candoare și prospețime rare, și totul printr-un limbaj de o simplitate debordantă. Ca să zic așa, m-a narcotizat!

Am oarecare convingere că limitele de expresie în poezie au fost efectiv atinse, încă de pe vremea când, în disperare de cauză fiind, avangardiștii au luat-o razna pe miriștea literelor. Ei bine, mi-am zis, nimic nu se mai poate inventa, nu se mai poate rindelui, nu se mai poate turna în forme noi de expresie, pentru a surprinde prin originalitate și consistență. Câtă ispirație, totuși! Am citit textele autoarei – pe sărite, e drept – și am tot cules expresii din întreg, și asta cu regretul că las nevederii ceea ce e un TOT de excepție. Nu are niciun rost să insist în evaluări, căci, personal, am convingerea că orice încercare de a explica structura și relevanța unui text, e un act de agresiune, de compromitere, de deturnare a sensului real, cuprins întru expresia acelui text. Cred, cu tărie, că așa-zișii critici de profesie, „hermenăuci” gălăgioși, nu sunt decât niște paraziți ai adevăraților întocmitori de literatură.

În fine, despre ce autor e vorba? Nu am să spun. Îi voi lăsa pe amatorii de enigme să descopere. Iată ce am selectat în fugă, ca formulări de excepție:

Sunt săracă de tine acum
Nimic din ce am nu e în stare să te arcuiască (Religia mea)

spune o rugăciune
nomad în el însuși (paradoxul C)

Pașii mei nu mai deznoadă niciun drum
Stau și ascult cum se naște floarea de lotus. (Pentru tine m-am născut, nu știai?)

nu îmi pasă, deșertul înnoptează în mine
merg desculță prin el la ore târzii
pe tălpi îmi este scris numele tău (În seara asta am să dorm la tine)

mi-e rău de libertatea din
palmele tale/ vapoare ieftine din lemn
mă duc în sângele tău (Sărut narcotic)

dă-mi o țigară Chesterfield
apoi urmează-mă
știu nasturii de la bluză
s-au diluat odată cu venirea serii
de ce ai întârziat? (Dă-mi o țigară)

să intru în atelier să mai sparg din piatră,
să reiau forma femeii așa cum vor bărbații (Exercițiu la paralele)

o frântură din tine căzută la întâmplare
atât mi-a rămas când ai plecat (La fața locului a rămas doar o bluză albă)

mă dezvelești de toate întrebările
îți strecori mâinile sub piele
parcă ai jefui un mormânt
nu lași nimic neatins (Poem libertin)

până și moartea ți-am luat-o cu împrumut

o port și pe ea din ce în ce mai mult
acum are coatele julite
amețită de somn
din ce în ce mai lividă
nici strada nu poate să mai o treacă
spre lumea cealaltă (Trupul meu)

în tine dorm, în tine spăl rufele
de regulă nu fac patul, îmi place că te găsesc răvășit
cu pielea pe dos, în aval, în amonte (Tu ești singura mea cameră)

inima am pus-o pe o farfurie albă
la mine-n piept acum miroase a mormânt proaspăt săpat (Tu ești singura mea cameră)

sunt o firimitură de femeie în colțul ochiului
puțin deranjantă, pe care o ștergi neglijent
cu gândul în altă parte

ce mută e toamna când stăm unul în altul

lipsa ta îmi distruge timpanele (Falit în țara minunilor) - Remarcabilă e poema în întregime!

Nu dau mită pentru nicio amintire, mintea mea nu mi-a cerut nimic
A venit pur și simplu, încet, calm, ca trenul în care împart
Ziarul, covrigul și mai ales fereastra, da, fereastra închisă etanș

Dincolo de calea ferată îmbătrânesc într-un oraș al nimănui (Nu mai cred în nimic)

fiecare din noi undeva are o realitate
o mască, un travaliu adânc sub pământul lui
ne lăsăm luați de curenți, încâlciți în noi înșine
precum cerbii bolnavi în tăcerea ghimpată

cuvintele încep să se miște precum omizile speriate de foc
urcă înapoi pe degete ca pe crengile unui copac

înapoi în creier, în ou, în spaime, pentru altă zi (Pentru altă zi)

În toate părțile, în toate părțile va fi iarnă
Și tu te vei pierde la fel de haotic pe străzi (Ce mai faci?)

De fiecare dată scăpam în tine ca-ntr-un câmp de maci
Nu știam ce să fac mai repede, cum să culeg, cum să rup
Ce fel de milă mă va opri sau poate doar să mă întind

Acum e seară și tot ce mai văd
Este cum îmi faci cu mâna de pe un peron
Atât mai văd, degete prin aer ca ale unui om care se îneacă (Sunt încă în București)

Oamenii nu au organ de strâns la piept, pieptul în sine e doar o idee, oamenii strâng la piept
Cu tot felul de tertipuri artificiale, pieptul meu nu există, e un mare gol, un mare concept (Transpoezie)

Solariană stare!...
Îmi voi rezerva plăcerea de a citi, pe îndelete, toate poemele autoarei, care sunt de o puritate și sensibilitate greu de evocat. Rareori mi s-a întâmplat, în alte situații, să nu vreau a mă opri din lectură. Abia terminat un text, ispita de a trece la următorul era irepresibilă. Cuvinte comune, da, cuvinte cunoscute și, totuși, înscrise cu atâta lejeritate, încât îți mută sufletul din loc. Cum de nu există nici urmă de uzură și suficiență, oricât ai tot lectura? Secret adânc, prețios, rafinat.
Lectură de duminică, lectură de sărbătoare, toate acele poeme – majoritatea, de dragoste – în care autoarea găsește inepuizabile rezerve de expresie, pentru a celebra un sentiment uman de o noblețe unică.
Zic: aceasta nu e poezie, e cu mult mai mult de-atât atât: e... ”transpoezie!”

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!