În viața aceasta, care nicidecum nu miroase a esență de trandafiri, dar nici a hoit, pasul meu a fost, uneori, hotărât, alteori, șovăitor, paralizat de incertitudini.
Știi, câteodată părea că mă rostogolesc printre platitudini, ca o nucă rămasă fără de peretele potrivit, până părăseam cercul și-mi căutam un alt centru.

Viețuind, sperăm la contopirea centrilor, dar, de nenumărate ori, ciocnirea duce la respingere. Ar trebui inventată o viteză potrivită ardorii din suflet, o viteză dincolo de mecanica unei ciocniri întâmplătoare, ciocnire cu scântei, care inflamează egoul, încât și-aude rareori în altul ecoul.

În viața aceasta, suntem mai mult rumegători de forme din care prea puțin încolțește iarba-nțelesului. De ce spun „suntem”, când aceasta ar însemna existența unui „noi” orbecăind inconștient, prea departe de centru, un roi de indivizi uniți de interese comune, meschine? Prefer steaua aceea izolată, al cărui univers e pretutindeni unde sămânța dorului e-nsetată de adâncul izvorului.

Și totuși, fiecare stea are călăuza sa prin timp, un înger care nu s-a lăsat corupt de entitatea răului. Știi și tu: moartea e soluția de ieșire din timp, pe care Creatorul, în bunătatea Sa, a oferit-o drept repaus etern.

Dar clipa aceasta pe care-o numim viață (iarăși „noi”!) de ce dorim s-o prelungim până la nesfârșire? Poate în urma noastră rămâne doar muzica eternă a sfârșitului, ecou al ciocnirii dintâi, frumusețe sfâșiată care să nască o altă frumusețe.

Eu, care, în viață, ca să nu plâng m-am amuzat, prefer, de acum, să rămân doar muzat și să simt ceea ce nu poate fi descris în cuvinte, în amăgitoarele cuvinte fără vestminte.

Nu există gol pe care să nu-l poți umple cu farmecul unui moment când rămâi fără grai, dar nu fără de suflet în care să înregistrezi, seismograf credincios, toată cutremurarea ființei; farmecul acela ca o ultimă redută în fața restriștii, farmecul acela care te poartă, fără să știi, spre contopirea dorită.