când lumina e prea departe fugim la-ntuneric
în lipsa lor ar păşi în noi absolutul nimic,
din neîntuneric aşteptând nelumină
nici măcar de vecie
nu se pot naşte zori,
prin lucarna mansardei norilor ridicăm rugăciune
când lumina e prea departe
şi umblă ploaia prin cer, nerevărsându-se
cu piatra să se iubească în abur,
pe degeaba sisific în flăcări fugim la-ntuneric
cu piatra legată de gât aruncaţi în ape de văzuri
privind dumnezeu,
văzându-l în legătură cu nemurirea suit pe morminte
şi pe piatra speranţei
când lumina e prea departe
să ne dăm bună ziua

ci nu mai e loc de morminte noi în ţintirim
aşa că trebuie să trăim
cum putem, prin săli de reanimare
conectaţi la aparatele rugăciunii
spre singurătatea în trei a Domnului
legându-ne gândul de dimineaţă
în ceruri, cu nod de-ntuneric
când lumina e prea departe
să mai poţi trăi fără moarte

ne ungem sângele solidificat al nădejdii pe pâinea lui Dumnezeu,
topindu-ne plumbul să-l bem îndulcit cu sacralul
până ni s-a sinucide tristeţea s-o-ngropăm fără popă
în ultimul mormânt al cuvintelor negre,
să fim albaştri la vorbă
ca văzduhul când are scalpul senin

///

lumina e prea departe,
ne apropiem buzele de sărutul cuvântului de întuneric,
rostind întuneric în insomnie
îmi dai vorba de dat iscălirii sfârşitului,
că-mi bag cuvântul în teacă,
n-a tăiat el prea multe capete
de nimic la pătrat,
redus la absurd aproape
în vremea asta de doi dar
când lumina e prea departe