Toate afirmațiile care încep prin a nega ce nu sunt nu spun nimic concret despre ceea ce sunt, ci doar propun cititorului sau ascultătorului să deducă din negațiile pe care le prezintă ca adevăruri ceea ce ele sunt. De fapt, acest construct al afirmației prin negație nu urmărește să limpezească mesajul sau să îl pună în lumină valoarea, ci apelează la nivelul de cunoaștere al adresantului spre a-și poziționa cât mai bine posibil mesajul pe care, fie îl ascunde pe această cale cu foarte mare iscusință, fie nu îl stăpânește pe deplin, deși ține cu orice preț să îl transmită oricum, oriunde pentru ca afirmațiile sale să dăinuie, chiar și sub forma unor cioburi, în speranța că măcar în imaginea reflectată de un singur ciob poate fi păstrată imaginea întregului.
Toate afirmațiile care încep prin a nega ce nu sunt nu spun nimic concret despre ceea ce sunt pentru că sunt asemenea mesajelor puse în sticlele aruncate din însingurare în oceanul speranței.
Speranța cunoașterii prin negație este construită pe ideea că negația, la un moment dat, se poate sfârși. Totul depinde de cât de mult pot fi refuzate adevărului formele prin care se exprimă tocmai pentru a-și oferi moduri noi de manifestare care să îl realcătuiască. Veridicitatea lumii în care trăim se rezumă la venerarea ruinelor pe care le divinizează.