Adolescent fiind am intrat în Orașul Copiilor,
stăteam la marginea patrulaterului unde
tineri, copii, chiar și fără părinți, se dădeau cu
mașinuțele electrice prevăzute cu o bară de
cauciuc, să se poată ciocni în voie.

Priveam liniștit cufundat în mine, alături de alți
spectatori. Râsete, strigăte bucuroase, miros de
ars provenit de la alimentarea prin rețeaua tavanului.
Răzbătea o muzică modernă, tinerească. La un
moment dat am simțit cum cineva își apropie
trupul cald și își alipește buzele de umărul meu.

Am stat cuminte preț de-un minut, fremătând.
Apoi m-am hotărât să mă întorc și am zărit-o.
Era și ea o adolescentă, una visătoare, care a
tresărit: ”Îmi cer scuze! Nu știu ce mi-a venit!”
N-am zis nimic. S-a uitat atentă la mine și a
plecat cu prietenele ei.

A fost un sentiment tulburător, acolo în orășelul
înzăpezit al copiilor, cu becuri colorate, acadele,
vată de zahăr, brad de Crăciun și nelipsitul trenuleț.

Am plecat spre casă când s-a repornit ninsoarea.
Nu sărutasem încă nicio fată.
24 august 2022

Îmbrățișarea din urmă

Ar fi multe de povestit despre ea : cum mă suna
în fiecare seară să-mi spună ”Noapte bună!”.
Din cosmos, cum îmi zicea ”de pe o stea”, dar
suficient de aproape să aibă grijă să nu adorm fără
să știu că cineva mă iubește.

Intrat în jocul ei mă prefăceam că nu o recunosc.

Adaug, la ultima întâlnire din oraș am condus-o acasă,
mi-a spus să uităm tot ce-a fost și va fi, și să râmăn la ea.

Tot ce am în minte, e imaginea noastră, cum stăteam
îmbrățișați, în holul apartamentului înainte de a ne
despărți și ne legănam visând, știam că e pentru ultima
oară, cumva împăcați.

Poate cu mulți ani în urmă a fost adolescenta care și-a lipit
trupul de mine sub ninsoare în Orășelul Copiilor. Și mă laud
că-i știu numele cu atâta demență în preajmă. Nu mă
credeți? Gina.
26 august 2022