în ultimul timp
mă complac într-un soi de zvâcnire
ca un prematur în convulsii febrile ce-am fost
cât e ziua de lungă citesc statistici
pe baza lor calculez
cât trăiesc în medie oamenii
și cât le-a mai rămas de trăit alor mei

apoi mă pregătesc pentru ce e mai rău
niciodată pentru ce e mai bine
pentru că nu-i așa?
binele niciodată nu doare
dimineața când maică mea doarme prea mult
și nu se trezește la ora obișnuită
merg pe vârfuri prin casă
lipesc urechea de ușă
aștept cu inima strânsă un semn
poate o tuse uscată
poate se foiește în pat

deschid o agendă pătată și ruptă
aranjez foi desprinse cum aranjezi cu palma
șuvițe rebele pe frunte
numere nume îngrămădite ca nevoiașii
în poartă la precista mare când sunt moșii de toamnă

o litanie forțată lângă un crist de fosfor
pe o cruce de plastic
francisc benone marcel lăcră tudor maria
ștefan teo sorin
încerc să-mi aduc aminte de ce au fost importanți
dacă ne-am făcut vreodată vreun bine
dacă am contat îndeajuns cât să ne privim
în ochi fără să ne prefacem că suntem alții
dar singurul lucru fixat în memorie
e comunicatul de presă al unui parlamentar
care anunță cu surle și trâmbițe
că vindecă dependența de păcănele
cu recensământul pariorilor înrăiți

și brusc mă lovește în moalele capului:
ce ne separă de alte forme de viață
e sfâșierea ipocrită pe toate drumurile
nu lipsa nu carnea prezentă
așa cum în viață ne doare
că alții o duc mai mai bine dar nu ne fac părtași
la fel
când se moare
ne doare că n-au împărțit moartea cu noi