uneori, mă las dus pe drumul amintirilor și,
mă văd privind printre ulucile gardului,
la adăpost de arșiță,
în umbra salcâmului de lângă poartă,
și-i văd
- cu tălpile goale pe pământul răcoros din bucătăria prinsă de vatră.

da. acolo tăia mamaia mămăliga, cu ață
și ne spunea : “legumiți, maică…”
punându-ne o unghie de brânză sub felia fierbinte.

(nu-l vedeam ziua întreagă, dar atunci, era mereu prezent- motanul;
se băga sub masă, tacticos, de parcă intra într-un palat.)

toată starea aia de bine,
de liniște, de aproape…
se despărțea de noi;
prinsă-n aburii ce se iubeau, o clipă,
cu o rază de soare
- furișată pe sub streașină,
prin ochiul de geam,
pân’ la țestul sprijinit de perete-
se ridică spre stelele adormite de la atâta soare,
prin coșul de fum ce-mi părea
un bătrân morocănos și negru de supărare.

acum privesc cerul, în nopțile de vară
și le văd chipurile zâmbitoare,
ca într-un album cu poze
- stau toți, în jur la masa mică, legumind eternitatea.