În lumea ideală în care ne imaginăm că trăim, încă nu am deprins a folosi lavoarul. Paharul pe care l-am folosim pentru a goli lichidul din sticlă, pâlnia cu care am golit în sticlă lichidul pe care ulterior l-am băut din pahar sau sticla golită... pentru a o reumple cu aceiași pâlnie și a o goli apoi cu același pahar… Toate au nevoie, înainte de a fi refolosite de curățire, de a fi spălate într-un lavoar.

În același sens, ludic din punctul meu de vedere, la sfârșitul zilei de azi, mi-a fost foarte greu să înțeleg ce să duc la culcare, ca și cum pe mine ca un alt mine, l-aș fi curățit de mâzga luminii care i-a curs pe marginea buzelor cu care a băut din lumina cotidianului... acel mine, sinele meu ori toate cele pe care le-am trăit înainte de a veni Apusul zilei de luni.

I

Prima minune a acestui proces fenomenologic sintetizează miracolul și banalul trăirilor acestei universale zi de luni.

Am urcat în taxi și am cerut să ajung la Biblioteca municipală. Șoferul, perplex, mi-a spus sincer: „M-ați dat gata! Pun pariu că 70% din populația țării este incultă. Eu, am citi trei, hai să zic patru cărți, la viața mea… Nu știu unde este biblioteca municipală”. I-am răspuns: „Lângă Restaurantul Minerva.” „A!”, remarcă el ca un cunoscător fin al orașului, și continuă: „De ce nu ziceți așa?”

Am plecat spre adresa comandată. La prima intersecție cârmește într-o altă direcție. L-am întrebat unde dorește să ajungem. Mi-a răspuns că nu și-a dat seama, că este obosit, că a condus toată ziua, și, apoi, a cârmit brusc printre mașini, printr-o benzinărie spre adresa cerută.

În mod absolut justificat, din punctul său de vedere, de-a lungul drumului a perorat despre rolul culturii și ce ar trebui să reprezinte aceasta în viața cotidiană a omului. Nu pot descrie în cuvinte meditațiile acelea. De fapt, în accepțiunea mea, nu cuvintele sunt problema, ci asocierea, formularea și sensul în care au fost folosite.

Când ne-am apropiat de Biblioteca municipală, m-a întrebat circumspect: „Aici, e bine?”. Am înțeles că se referea la locul în care ar fi trebuit să oprească. „Nu!”, i-am răspuns ferm. „Mai mergeți 500m!”. După 200m m-a întrebat iarăși: „Dar aici?”. „Nu!”, i-am zis. Și am continuat: „Acolo, unde este semnul pentru parcare!”. „Aaaaa!…, a urmat exclamația, „păi pe asta o știam!…”

I-am mulțumit, am achitat și am coborât fix în poarta Bibliotecii.

II

A doua minune s-a petrecut în sala din interiorul Bibliotecii municipale, acolo unde se desfășura acea lansare de carte la care îmi dorisem să particip. Senzația primară a devoratorului liric în numele căreia mă introdusesem în această seară cu distinse așteptări, a fost marcată de arta vestimentară cu care participanții, dar mai ales participantele la eveniment, își etalau nemuritorul farmec personal. Și la propriu și la figurat.

De fapt, în opinia mea, pot spune că, în contextul acestei atmosfere, evenimentul a reprezentat o autentică lansare de siropoase dulcegării, dacă îmi este permis sugeratul pleonasm.

III

Apogeul acestei fantastice lansări în înserare, din perspectiva mea, datorată indiscutabilului ei fin caracter utopic, îl reprezintă momentul în care, după ce evenimentul liric s-a stins, din curtea Bibliotecii municipale de unde, prin impozanta poartă de la intrare strada își oferea cu generozitate nudă structura asfaltată, doi polițiști locali împingeau un autovehicul vechi de ani pentru a-i porni motorul… Era, am constata ulterior, mașina unuia dintre actorii principali ai lansării de carte în numele căreia se înfiripaseră toate cele înfăptuite în această fantastică seară a zilei de luni.

Acum, în miezul nopții, când îmi reamintesc înserarea acestei zilei de luni care trecu, simt că îmi scapă sensul profund al mesajului pe care aceasta a urmărit a mi-l transmite. Însă, asociind fantasticul întâmplărilor, am sentimentul că, fie pe de o parte universaliile divine nu ostenesc în a insista să ne învețe cum să privim spre a cunoaște lumea unde trăim, fie, pe de altă parte, noi, cei care o trăim privind-o, care în acest fel îi conferim sens și formă din existența propriilor vederi, ne compromitem adesea prea ușor, fără asumare și, totodată, acceptăm cu mult prea multă nonșalanță și cu o de asemenea constantă măsură discursivă, tot ceea ce ne propune acestea să vedem sau să privim...
A crea înseamnă a îndrepta susținut. A curăța lumina incipientă de umbrele pe care și le adaugă de-a lungul devenirii ei.
Lavoarul este absolut necesar în actul creației. El este altarul de jertfă. În lipsa lui nu te poți apropia cu mâinile curate de ceea ce construiești și, ca atare, nu poți construi drept și onest, firesc și sincer, crud și inocent, sănătos și trainic, urmând și împlinind astfel idealul cuprinzător și desăvârșit al rămânerii în orizontul devenirii permanente.