În general, datorită istoricizării spațiului uman, cu toții acceptăm sine die faptul că viața persoanei umane este împărțită în unități de timp, de regulă în ani. Convențional, spre exemplu, afirmăm și acceptăm că în primul an de viață, pe care însă nu l-am trăit complet, deja ne putem considera ca fiind în primul an al vieții. În realitate, însă suntem în primele zile, în primele săptămâni ori luni din primul an de viață pe care îl trăim începând de când ne-am născut din pântecul matern. Matematic vorbind, primul an de viață poate fi adăugat vârstei noastre numai după ce acesta s-a consumat și s-a adăugat făpturii umane ca existență în forma și expresia individuală ce caracterizează individual persoana în raport cu celelalte persoane cu care aceasta socializează și relaționează, în aceiași măsură în care se raportează evenimentelor și fenomenelor fizice prin care se manifestă ca prezență articulată materiei. Expresivitatea individuală pe care o numim viață personală, prin urmare, este expresia a tot ceea ce înseamnă raportare conștientă de sine cu sinele altor prezențe, amorfe și dimorfe, potrivit unor principii ori valori religioase și culturale, în raport de care ne definim ființarea.

De aceea, în definirea timpului personal, în care credem că unitatea numită ne conferă dreptul la a trăi într-un anumit fel atunci când acesta devine un este, spre exemplu una juvenilă ori, prin contradicție, alta seniorială, este necesar să privim aceste unități de timp care ne definesc ca fiind un întreg. Viața persoanei umane, cu alte cuvinte, este similară, chiar și metaforic, cu anul calendaristic. Mai mult decât atât, fiecare persoană umană în parte, poate fi considerată într-un caz fericit un fel de anotimp – și asta este pentru genii -, dar poate fi și o săptămână, o zi, o după-amiază târzie, o oră de seară sau de dimineață, un minut, o secundă sau orice altceva infinitezimal…

Ceea ce rămâne de reținut este că nu există o vârstă a timpului trăit, ci doar una a timpului pierdut.

Prin urmare copil, adolescent, tânăr, matur ori senior, omul în viață nu are nimic de trăit, în contextul timpului universal, pentru că este perceput și se percepe doar ca prezență. Faptul că împarte acest tip de existență în unități de timp prin care își conferă dimensiuni istorice, nu înseamnă nimic mai mult decât faptul că își fărâmițează propria prezență pentru a-și găsi în amănunte justificări din care își generează incomensurabilul. În fapt, fiecărui om îi este dat să se închipuie un fel de an în curgerea timpului. Între anotimpurile, lunile, săptămânile, zilele, orele, minutele și secundele acestei idealizări personale se desfășoară întreaga geografie a vieții sale infinitezimale.

Ca atare, voi tinerii, nu vă închipuiți că mâine veți face ceea ce vă va cere anotimpul care va veni, pentru că deja trăiți acele vremuri. Faptul că nu priviți astfel de vremuri ca fiind ale voastre, fiindcă le împărțiți în unități de timp, este cea mai mare amăgire pe care o imaginați. De fapt, fiecare om trăiește integral întreaga sa viață permanent și definitiv imaginându-și un alt timp pe care îl va trăi în timpul deja dat ca fiind viață, motiv pentru care fiecare clipă personală, vie și imaginară, trebuie trăită nu în parte, nici ca prima și nici ca ultima dată, ci ca și cum nu ar fi fost, nu este și nu va mai fi. Viața este irecuperabilă. Așa că, iubiții mei, trăiți-o definitiv și pentru totdeauna, dar mai ales din plin, în așa fel încât să vă bucurați pe cât posibil de mult. În mod integral și nu doar clipă de clipă. Viața este un acum care rămâne frumos cu cât durează mai mult și nu cu cât este mai intens. De aceea pregătiți-vă pentru a trăi la fel de mult acum-ul de mâine trăind în acum-ul de acum cu aceiași intensitate cu care acum devine un același acum prin acumularea de tot ceea ce oferă și nu prin împlinirea plăcerilor diseminate într-o multitudine de acum-uri care doar împodobesc efemerul.