Cu toate că nu ieșim din pântec singuri, faptul în sine constituie un complex de fenomene fizice și psihice care definesc nașterea oricărei persoane. Începând cu actul conceperii, care este rezultatul unui contact fiziologic necesar, căruia i se adaugă nenumărate și variate proces spirituale, valorice, principiale, morale și religioase, atât ale celui care acceptă, își dorește și îi asumă să nască, cât și a aceluia ori a acelora care participă în mod decisiv, voit și liber la realizarea acestui eveniment, fenomenul nașterii unei persoane rămâne în mod paradoxal unul conceptual. Nașterea înseamnă, în mod de netăgăduit, perpetuarea indusă a unor procese aflate deja în desfășurare. A naște nu este și nu constituie un început, ci o finalitate care decide un alt început. Prin naștere se oferă perspectiva desăvârșirii materiei, a perpetuării acesteia ca prezență în formă. Chiar și atunci când forma se dezintegrează și devine diformă și apoi informă, ea dă naștere memoriei principiale a ceea ce forma ar putea fi fără să fie încă. Acesta este motivul pentru care nu putem spune că ne naștem, ci că suntem născuți. Dorința, plăcerea, suferința tuturor formelor prin care devenim ceea ce suntem sunt expresii ale redefinirii noastre de-a lungul orizonturilor ce ni se propun ca margini ale propriei existențe. Faptul că tot ceea ce urmează este existență în formă prin efortul acelora care sunt în formă și în existență, conferă dimensiunea prezenței în a sta ca formă alături de ceea ce nu exista pentru sine nu pentru că nu era, ci pentru că în sine nu exista ca formă legată de deformarea prezenței. Profundele indigenări prin care nașterea definește persoana umană ca spațiu și timp datorită nașterii comportă contradicții și expresii vecine cu delirul și frumosul. Altfel nașterea ar rămâne un simplu act fizic similar cu oricare alt efort prin care eliminăm, cu plăcere freudiană, orice surplus din organism. Cu toate acestea, nașterea nu este un act creator, ci unul perpetuator, ceea ce relevă modul în care forma se transformă spre a-și păstra orizonturile nu în scopul depășirii acestora, ci în ideea de a le urma fără a le atinge vreodată. De aceea, a te naște nu este meritul ori voința acelui care iese din pântec, ci a aceluia/acelora care și-au dorit, au visat și au imaginat nașterea ca pe un matur act de maestru, cel care meșterește propria sa ființă spre a-i dărui expresivitate formei și astfel eternitate. Cel ce naște nu este pântecul unde se frământă și din care iese fătul, ci ceea ce motivează sufletul să rămână în noua formă pe care acesta o generează. O dimensiune care nu poate fi decât rezultat al unei alte nașteri.