agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 275 .



Distinctia
personale [ Gânduri ]
Comentariu

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [FDM ]

2023-09-30  |     | 



Prefață

Am acceptat cu bucurie invitaţia de a scrie
Prefața la această carte-eseu, rod al contemplaţiei
autorului, domnul Florin Dragoş Minculescu.
Autorul acestei cărţi este un om care a căutat,
plecând de la propriile sale experienţe de viaţă, să se
înţeleagă pe sine, pe semenii din jur şi lumea în care
trăim. Această căutare interioară, plecând de la sine
şi continuând cu întâlnirea cu microuniversul celor
din jur, l-a condus pe autor la punerea în scris a
propriilor sale cugetări şi reflecţii, aşa cum este
cazul cărţii de faţă.
Cititorul va descoperi în paginile acestei cărţi o
serie de consideraţii filosofice, documentate şi alese,
care surprind prin actualitatea lor. Nu lipsesc
referinţele la cuvântul lui Dumnezeu înliterat în
Sfânta Scriptură, iar acestea sunt mai mult decât
binevenite, deoarece Dumnezeu este referinţa ultimă
a omului, al oricărui om. Autorii citaţi sunt
contemporani cu noi, reflectă, la rândul lor,
preocupările omului zilelor noastre: provocarea
intelingenţei artificiale, căutarea permanentă a
sensului propriei vieţi şi a unei referinţe autentice şi
autorizate pentru călătoria sa prin această viaţă.

Cartea ne invită, prin autorul ei, să intrăm în noi
înşine, să facem linişte în inima noastră şi să
permitem conştinţei noastre să ne vorbească, iar prin
conştiinţă, să ne vorbească de fapt Cel care ne-a
creat – Dumnezeu. Să citim această carte cu atenţie
şi, la finalul ei, să avem şi noi curaj să mergem pe
urmele autorului, intrând în noi înşine şi căpătând
curajul de a face ordine în viaţa noastră, pentru a trăi
în ordine şi a semăna ordine în viaţa noastră.
Doresc cititorilor acestui volum mult curaj pentru
a face călătoria în inima lor; poate nu va fi o
călătorie mereu plăcută sau uşoară, însă,
întotdeauna, va fi o călătorie folositoare şi necesară,
eliberatoare şi, nu în ultimul rând, mântuitoare.
Pr. Andrei Dumitrescu
Notar Tribunalul Diecezan și
Vice-Cancelar al
Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti



Introducere

Trăim de aproximativ 400 de ani într-o lume a
descoperirilor științifice și pare că suntem captivi
obsesiei certitudinii, însă mereu și mereu aflăm
despre alte și noi descoperiri, iar viteza cu care
suntem inundați de noutățile academice este
năucitoare, încât am ajuns să glumesc spunând că:
„Aștept momentul în care cercetătorii vor face
marele anunț prin care ne vor informa că au
descoperit cercetători”.
Efectul muncii lor este evident, existența noastră
devenind mai sigură, mai confortabilă, problemele
de care se loveau strămoșii noștri cu cel mult două
generații în urmă sunt azi de neimaginat și uneori de
neacceptat. Apa curentă, căldura sau răcoarea la un
buton distanță, mijloace de transport public și mai
nou accesul la internet reprezintă astăzi minimul
necesar unui trai decent.
Și cu toate acestea obsesia certitudinii noastre
izvorâtă dintr-un profund simțământ de nesiguranță
pare să nu își găsească soluția, mediul academic nu
reușește să ofere o soluție la această problemă.
Teoria Totului întârzie să fie formulată privând
astfel umanitatea de conceptul care să justifice
existența și care să aducă alinare conștiinței noastre.
Propun o altă abordare a acestei problematici, una
aparent nouă și care este susținută de informațiile pe
care mediul academic le oferă.

Pornind de la definiția prin care cunoașterea este
o credință adevărată justificată și care reflectă
nevoia noastră de certitudine am să abordez
problema nesiguranței din perspectiva a însăși
demarcației dintre sigur și nesigur urmărind să îi arăt
realitatea și justificarea.

Neurobiologia percepției

Prin anul 1863 în cartea sa Reflexe ale creierului,
psihologul Ivan Sechenov propune conceptul
reflexului orientativ , idee preluată ulterior de Ivan
Pavlov și definitivată în 1950 de Evgeny Sokolov și
care arată că creierul nostru are capacitatea de a se
acomoda unui mediu la care suntem repetat expuși,
iar această capacitate este dovedită de tresărirea
involuntară a noastră atunci când întâlnim noutatea
într-un mediu pe care deja îl cunoaștem ceea ce
indică faptul că o parte a creierului nostru, parte care
scapă câmpului conștiinței noastre, deci despre care
nu știm, se informează continuu despre contextul în
care ne aflăm iar cel mai important aspect este faptul
că nu putem controla asta, pur și simplu nu ne putem
abține de la a ne informa, descoperirile ulterioare au
arătat că structura neuronală destinată satisfacerii
nevoilor de hrană este folosită și pentru satisfacerea
nevoilor de informare, ceea ce ne permite să
concluzionăm că foamea de informații nu este un
simplu construct cognitiv, ea reprezintă o realitate
obiectivă pentru care suntem adaptați inclusiv
neurobiologic.
Am să folosesc un exemplu dar mai înainte am să
fac precizarea că există mai multe tipuri de atenție,
doctorul în neuroștiințe și profesor la Universitatea
Princeton Michael S.A. Graziano în cartea sa
Conștiința dintr-o nouă perspectivă în care propune
o teorie științifică a experienței subiective ne
informează despre existența a mai multor tipuri de
atenție, spre exemplu atenția fățișă care se întâmplă
când suntem concentrați pe ceea ce se întâmplă în
fața noastră sau atenția ascunsă care se întâmplă
atunci când spre exemplu conducem autoturismul și
ne mutăm focusul atenției pe o durere fizică sau
emoțională. Acest lucru fiind posibil datorită
procesului inhibitoriu lateral prin care s-a observat
că neuronii aflați în ochi și care detectează ceea ce
face obiectul interesului imediat sunt capabili să
întrerupă activitatea celorlalți neuroni. Pornind de la
aceste observații, Michael S.A. Graziano împreună
cu colegii săi, în anul 2010 au putut formula teoria
schemei atenției.
Revenind la exemplificare, propun să ne
imaginăm că tocmai ce am fost supuși unei discuții
aprinse și ne îndreptăm spre o altă destinație. În timp
ce parcurgem drumul binecunoscut, în câmpul
conștiinței noastre disputa continuă, în mintea
noastră noi încă încercăm să facem sens din cele
întâmplate și atenția noastră este ascunsă fiind
focusată pe imaginația noastră, dar dintr-o dată se
face liniște și atenția noastră devine fățișă, deși
suntem angrenați într-o discuție cu cineva, dintr-o
dată devenim conștienți de geografia contextului în
care ne aflăm și observăm că suntem la o trecere de
pietoni și trebuie să fie atenți la trafic. Acest
exemplu comportamental este o indicație a faptului
că acea parte a creierului nostru care scapă
capacității noastre de control la nevoie intervine
preluând controlul aproape în totalitate asupra
noastră.
Pornind de la aceste descoperiri și concluziile
despre modul în care creierul nostru ne dictează
comportamentul au urmat o serie de cercetări ale
căror rezultate și-au găsit aplicabilitatea în diverse
domenii cel mai cunoscut fiind cel al
advertisingului, logica prin care produsele sunt
așezate la raft în supermarket și modul în care sunt
gândite reclamele urmând acest fir. Politica este un
alt domeniu ce merită menționat, mesajele
subliminale ascunse în postură, în gestică și
vocabularul candidaților și a celor aleși urmează
principiile derivate în urma descoperirii reflexului
de orientare și a capacității de familiarizare la
geografia unui context.
Dar cercetările asupra creierului uman au fost
limitate de imposibilitatea fizică de a studia creierul
din evidente considerente etice, psihologia
comportamentală fiind principalul domeniu în care
cercetările au putut înainta alături de cercetările
psihologilor existențialiști, ale mediului academic
din domeniul neurochimiei, psihologiei clinice, ale
psihiatriei și ale altor domenii specifice.
Între anii 1988-1989, Estul și Sud-Est-ul Europei
a suferit transformări socio-politice importante,
influența sovietică asupra multor regiuni s-a
diminuat, dictaturi au fost înlăturate și ororile
descrise de Aleksandr Isayevich Soljeniţân în cartea
sa Arhipelagul Gulag, carte pe care a scris-o în
minte în timp ce se afla încarcerat într-unul din
gulagurile sovietice și care a zguduit lumea
intelectualității în special pe cea franceză, care în
anul 1970 încă considera marxismul a fi o ideologie
validă și care văzând realitatea consecințelor
marxismului au părut să înțeleagă faptul că nici
această ideologie nu reprezintă o soluție, ororile
descoperite, numărul morților în numele absurdității
propuse de marxism devoalând flagranta
incompatibilitate dintre natura umană și soluția
formulată de cuplul Karl Marx și Friedrich Engels.
Lumea a fost consternată de multe realități
ascunse de Cortina de Fier, dar cea care ne
interesează este situația copiilor abandonați în
centrele de plasament din România.
Mulți dintre acei copii au fost adoptați de oameni
cumsecade din diferite colțuri ale lumii, până la
urmă erau copiii pe care evident nimeni de aici nu
și-i dorea și pentru că aceștia prezentau simptome de
întârziere în dezvoltarea lor psiho-emoțională, deci
aveau nevoie de o atenție deosebită pe care
contextul socio-economic al acelor timpuri nu li-l
putea oferi, adoptarea lor a fost șansa lor.
Neurologul și cercetătorul David Eagleman în
cartea sa Creierul povestea noastră descrie într-un
limbaj accesibil problemele neurocognitive cu care
părinții adoptivi s-au confruntat în încercarea de a
diminua pierderile suferite de acei copii și faptul că
în căutarea unei soluții și nevoia de a înțelege ce se
petrece cu creierul în aceste situații și ajutați de
avantajele inventării unor sisteme performante de
imagistică ( RMN ) au făcut o serie de descoperiri
importante.
Menționez aici experimentul prin care au fost
observate diferențele dintre doi pui de pisica care în
primele săptămâni de viață au fost lăsați să învețe să
meargă, unul se deplasându-se fiind așezat într-o
mică gondolă, iar celălalt folosindu-se de propriile
picioare. Observațiile ulterioare au arătat că puiul de
pisică care era susținut de gondolă nu a mai putut să
recupereze în totalitate capacitatea de a se deplasa ca
o pisică normală.
Putem înțelege de aici că există o strânsă legătură
între modul în care creierul se formatează în primii
ani de viață, importanța expunerii la noutate încă din
fazele incipiente ale existenței extrauterine și
predispoziția la adaptabilitate a creierului dar și
limitările acestei capacități.
Creierul, obligat de conectarea la simțuri și de
morfologia corporalității în care sălășluiește se află
într-un contact constant cu mediul înconjurător și cu
corpul în care este; analizează informațiile atât la
nivel structural local, în anumiți centri dar și plenar
funcționând practic ca un manager al bugetului
energetic al organismului.
În cartea Cum iau naștere emoțiile, profesoara și
cercetătoarea în neuroștiința cognitivă Lisa Feldman
Barrett ajutată de performanțele tehnologiei
imagisticii și în urma studiilor făcute concluzionează
că în procesul gândirii emoționale întreg creierul
este implicat și că un rol determinant asupra
modului în care emoțiile se dezvoltă îl au factorii
geografici, sociali și idelogici inițiali , sugerând că
expunerea la culturi și tradiții diferite în perioada
dezvoltării creierului asigură o sănătate emoțională
solidă, simpla învățare a unei a doua limbi având
efecte pozitive importante.
Cercetările enumerate mai sus prezintă cu
precădere înțelegerea noastră rezultată din
observarea funcțiilor creierului ca organ, concluziile
arătând că la om creierul se dezvoltă până în jurul
vârstei de 24 de ani timp în care acesta își
structurează cei aproximativ 120 de miliarde de
neuroni în funcție de contextele experiențiale creând
rețele neuronale complexe prin care se expertizează
în adaptabilitate, în a aborda necunoscutul,
nesiguranța.
Din perspectiva morfologiei creierului, polimatul
Iain McGilchrist în cartea sa intitulată The Master
and His Emissary abordează structura duală a
creierului.
Creierul nostru nu este simetric divizat,
concluzionează Iain Mcghilcrist dimpotrivă, este
asimetric atât din perspectivă morfologică dar și din
perspectiva funcțiilor pe care fiecare dintre emisfere
o are și această caracteristică este esențială
modelului și modului în care percepția noastră se
petrece.
Partea stângă a creierului este predominant
orientată spre extragerea informațiilor din context
jucând un rol determinant în ceea ce privește
subiectivitatea noastră, fiind axată pe idiosincraziile
ce ne caracterizează și chiar nuanțându-le până în
punctul orbirii la evident. Partea stângă este mai
rece, este preponderent rațională, fiind capabilă de
fabulații în lipsa informațiilor, ea este inima
egocentrismului de care suntem capabili.
Partea dreapta a creierului este preponderent
orientată spre context, fiind asociată percepției
frumosului, adevărului, al întregului în general, însă
creierul nu poate funcționa optim fără amândouă.
Ambele emisfere sunt esențiale, creierul nostru
comunica cu el însuși atât în interiorul unei emisfere
cât și între emisfere iar dialogul care permite crearea
unei imagini de ansamblu asupra unui context este
facilitat de structurile neuronale inhibitorii, cea care
merită menționată aici fiind corpus callosum care
este un mănunchi gros de fibre nervoase care leagă
cele două emisfere cerebrale, permițându-le să
comunice, fiind implicat în controlul mișcării, al
funcțiilor cognitive și al vederii și care este
poziționat în centrul creierului la baza fisurii
longitudinale care leagă emisferele cerebrale stânga
și dreaptă.
Autorul tratează subiectul în cuprinsul cărții
abordând atât din perspectiva observațiilor
neurobiologice și psihiatrice ca urmare a peste
douăzeci de ani de cercetare și având aproximativ
500 de surse de referință dar și din perspectiva
istorică, filosofică și culturală, arătând că atunci
când modelul percepției noastre tinde să favorizeze
una dintre emisfere, existența noastră suportă
modificări. Atunci când tindem să folosim
preponderent emisfera stângă societățile sunt
pragmatice, egoiste, hedoniste.
În altă carte ulterior publicată și care este
constituită din trei volume, intitulată The Matter
with Things, Iain Mcgilchrist abordează același
subiect de data aceasta pe larg urmărind pe cât posibil un limbaj accesibil și unde abordează cu
succes și perspectiva religioasă în argumentarea
tezei sale, arătând că religia ne poate influența în
sensul echilibrării modelului nostru de raportare la
realitate.
Un alt câmp de cercetare vizavi de modul în care
se structurează creierul și ia naștere modelul nostru
de percepție și raportare la realitate este răsărit din
problema percepției vizavi inteligența artificială
generală (AIG).
Modul în care ne raportăm noi la existența s-a
dovedit a fi o provocare de pe urma căreia
ansamblul nostru neurobiologic a trebuit să fie
evaluat cu deosebită atenție.
Realizând că modelul nostru de percepție este
deosebit de complex atât din punct de vedere
ontologic dar și epistemologic problema conștiinței
face azi obiectul cercetărilor multor oameni de
știință din variate domenii conexe.
Concluziile la care s-a ajuns până în prezent
vizavi de perspectiva ontologică, arată că problema
modului în care noi alegem o partea a realității dintr-
un anumit context, felul în care distingem obiecte,
culori, expresii pare departe de a-și fi găsit
rezolvarea.
Ceea ce s- a observat până în prezent este faptul
că nu distingem obiecte pur și simplu, noi distingem
realitatea ca poveste, obstacole și oportunități, iar
aceste observații aruncă cercetarea în dimensiunea
epistemologiei și a eticii, înapoi pe tărâmul
filosofiei, de unde toate științele au izvorât.
Pentru a vedea un obstacol sau o oportunitate, acestea mai întâi trebuie să ne suscite interesul să ne capteze
atenția și apoi trebuie să discriminăm, să prioritizäm
valoric și subiectiv din totalitatea câmpului vizual,
pentru a ne uita la un obiect dintr-o încăpere noi
trebuie să ignorăm tot ceea ce acesta nu este.
Dar partea cea mai complexă vine când este să
determinăm mecanica din spatele acestui proces,
pentru că modul, modelul pe care îl folosim atunci
când ne raportăm la un context diferă de la un
individ la altul lucru evidențiat de faptul că
răspunsul pe care contextul îl oferă este pe măsura
modelului.
O pădure poate să însemne o oază de liniște
pentru cineva, un loc de joacă și aventură pentru
copii, o oportunitate de a face bani pentru altcineva,
iar pădurea răspunde pe măsura modelului oferind
fiecăruia după valoarea pe care o prioritizäm atunci
când ne raportăm la ea.
Atenția noastră este inextricabil legată de
viziunea noastră de viață, de dorințele noastre, iar
viziunea noastră de viață este o poveste al cărui erou
suntem (Mythos și Logos) și pe care neîncetat
căutăm să-l întrupăm, un copil este atras mult mai
puțin de culoarea și strălucirea unui obiect, dar este
fascinat de ceea ce poate să facă acel obiect și
devine nerăbdător să experimenteze.
Intrapsihic se petrece același mecanism, pentru a
vedea povestea pe care imaginația ne-o propune noi
trebuie să ne orbim la restul informațiilor care apar
în câmpul conștiinței noastre.
Observând modul și variațiile modelelor
percepției noastre, înțelegem că noi nu vedem o cană
din perspectiva categoriilor, ca pe totalitatea
atomilor din care ea este constituită, noi vedem cana
din perspectiva utilității ei, deci a calităților pe care caracteristicile atomice le întrupează așa că răsare întrebarea:

Cum distinge o mașină autonomă obstacolele pe
care le poate întâlni în drum?

Pentru a putea răspunde mai întâi a fost necesară
găsirea unei soluții prin care mașina să facă
distincția dintre obiecte și obstacole.
Întruparea este definită că darea unei forme
tangibile sau vizibile unei idei și de aici cercetările
au identificat ca soluție crearea unui un soft care
ajutat de senzori să poată face ca mașina să se
distingă pe sine de contextul în care se află și prin
care să se poată atinge scopul propus: mașina să
poată să identifice obstacole și oportunități.
Observațiile asupra aparatului nostru vizual au
ajutat, fovea centralis o porțiune de aproximativ 1,5
mm poziționată pe retina ochilor noștri și care este
responsabilă de cea mai înaltă acuitate vizuală are
conexiuni neuronale imense, neuronii acesteia fiind
conectați fiecare în parte la aproximativ 10 mii de
alți neuroni făcând posibil acest model de percepție
prin care noi extragem dintr-un context (identificăm
obstacole) și ne focusăm pe ceea ce face, în esență
obiectul admirației noastre (identificăm
oportunități).
Conexiunile neuronale imense pe care le are
aparatul nostru vizual cu creierul funcționează în
ambele sensuri, creierul fiind conectat și în dialog
permanent cu întreg organismul noi vedem cu
întreaga noastră corporalitate, așa se face că oameni
care își pierd vederea sunt capabili să identifice ce
braț a ridicat persoana din fața lor.
Dar capacitatea noastră de a ignora obstacole este
mult mai mare, noi ne putem orbi la propria
corporalitate, un jucător de rugby aflat în vâltoarea
meciului poate ignora durerea fracturii unui deget,
noradrenalina jucând un rol esențial în acest proces.
Noi suntem capabili de sacrificiu.
De aici răsare altă întrebare:

Ce alegere să facă o mașină autonomă aflată
într-o situație extremă prin care este pusă în situația
de a alege între viața pasagerului sau viața
pietonului?

Ce să sacrifice? Și care sunt criteriile? A cui viață
este mai importantă și cine determină asta într-un
context juridic? Se poate evalua? Acestea sunt
întrebări complexe chiar și pentru noi înșine și al
căror răspuns ne duce inevitabil pe domeniul
filosofiei și în cele din urmă pe cel al religiei acesta fiind singurul domeniu care tratează problemele
fundamentale ale existenței.
Ușa rămâne deschisă, problema pare departe de
soluție, însă din nou se evidențiază problema
nesiguranței, oricât de departe am ajunge,
certitudinea absolută ne scapă și aici găsesc potrivit
să menționez un experiment prin care s-a observat
că excitarea electrică unei anumite zone centrale a
creierului pe care subiecții o activau voluntar nu era
urmată de apariția oboselii neuronale, de senzația de
plictiseală.
Este important acest experiment pentru că
hedonismul adaptativ este o caracteristică profundă
a omului, ne plictisim repede de bine, iar senzația pe
care o resimțeau subiecții la activarea zonei
respective este cel mai bine descrisă de sentimentul
că urmează ceva bun să se întâmple, o indicație a
faptului că zona dintre sigur și nesigur este locul
unde ne simțim cel mai bine cu condiția să fim
orientați spre obiectul admirației noastre.
Este evident că suntem constituiți atât biologic
cât și psihic pentru a ne înconjura de cunoscut și
totodată de a ne expune voluntar la necunoscut, în
cartea The Neuropsychology of Anxiety apărută
prima dată în anul 1982, și republicată în 2003,
autorii Jeffrey A. Gray și Neil McNaughton arată
faptul că expunerea la prea mult necunoscut, la
nesiguranță creează anxietate, iar prea mult cunoscut
crează premisele depresiei.
Putem concluziona că în ciuda obsesiei pentru
certitudine din perspectiva realității neurobiologiei
noastre suntem constituiți pentru a ne poziția
voluntar la demarcația dintre sigur și nesigur.

Simbolistica realității

Aflându-mă într-o localitate rurală situată în
proximitatea Bucureștiului, și fiind insuficient de
familiarizat cu geografia acesteia, am cerut indicații
unei femei care trecuse generos de primii ani ai
bătrâneții și care bucuroasă mi-a spus că locul pe
care îl căutam se află la marnea satului. A trebuit să
cer lămuriri suplimentare pentru a înțelege ce anume
vrea să spună prin cuvântul marnea. Cuvântul marne
nu face parte din vocabularul nostru obișnuit și
încercând să mă informez despre originea acestuia
am aflat că în negura timpului acesta indică locul
unde mersul este sigur, în sensul în care datorită
demarcației geografice pe care termenul marne îl
indică, păstrarea direcției îți este facilă, ca atunci
când mergi de-a lungul unei prăpăstii, atunci știi
sigur unde trebuie să pui următorul pas, deci
cuvântul indică atât o extremitate geografică dar și o
transformare lăuntrică, un efect pe care lăuntric îl
resimțim, altfel spus cuvintele indicau și forma și
fondul.
Modul în care se raportau strămoșii noștri la
realitate diferă foarte mult de modul în care noi ne
raportăm la ea.
Limbajul folosit de aceștia indică diferențe
esențiale, etimologia cuvintelor ne arată faptul că cu
cât mergem mai departe în istorie, oamenii erau
orientați mai mult spre calitățile materiei și mult mai
puțin spre categorisirea ei.
Viziunea lor despre realitate spunem noi că era
simplistă însă profunzimea epidermică cu care ne
raportăm azi la realitate ne aparține.
În căutarea certitudinii ne-am îndepărtat gradual
de fond și am căutat răspunsuri în forma pe care
fondul o îmbracă, am dezvoltat concepte despre
conceptele înaintașilor noștri și de a căror
circularitate ne lovim frecvent în încercarea noastră
stângace de a valida ceea ce nu incumbă validare.
Câteva sute de ani în urmă, nu cu mult înaintea
lui Voltaire toate cărțile din lume erau citite de o
mână de oameni odată pentru că erau puține cărți dar
și pentru că, date fiind condițiile existenței, puțină
lumea își permitea luxul alfabetizării.
Acum suntem obezi informațional, alfabetizarea
este un drept și o obligație, iar accesul la cuvântul
scris este facil, însă consecințele nu sunt
îmbucurătoare, pentru marea majoritate a oamenilor
interesul pentru esență este îngrijorător diminuat și
deși știm să recunoaștem cuvinte, din ce în ce mai
mulți oameni cad pradă analfabetismului funcțional.
Formula E=mc² este faimoasă, dar numărul
oamenilor care știu cum se traduce ea în practică
este disproporționat de mic, prea puțini dintre cei
care poartă imprimat pe tricoul lor formula sau chiar
chipul lui Einstein înțeleg că dacă pui un vas cu apă
la încălzit, energia termică transferată face ca masa
recipientului și a apei încălzite din acesta să crească
pentru că energia este egală cu masa și mai multă
energie înseamnă mai multă masă. Puțini oameni
înțeleg că atunci când display-ul smartphone-ului
este aprins, energia eliberată din baterie face ca
masa telefonului să scadă.
Trăim evident într-o epocă a analfabetismului
funcțional dar și a celui academic; știm mult dar
înțelegem foarte puțin spre deloc din ceea ce știm.
Cuvântul chimie provine din grecescul khymeia și
înseamnă „teritoriul pământului întunecat”, având
rădăcini egiptene, Khemia fiind vechea denumire a
Egiptului, însă conform altor surse, rădăcinile
cuvântului provin din limba arabă al-kimia și
înseamnă „arta transformării” și conform Oxford
English Dictionary este posibil ca termenul al-kimia
să provină tot din perioada anticului Egipt și anume
din cuvântul khem care înseamnă întunecat și care la
rândul său provine de la zeul egiptean Heka, zeu al
magiei și al medicinei iar dacă urmărim și acceptăm
acest fir etimologic, cuvântul chimie este posibil să
însemne magia din materie sau magia materiei.
Atrag atenția că termenul întunecat era înțeles ca
fiind sursa luminii și a vieții, negreala cărbunelui
având ascuns în ea focul, iar negreala mâlului
Nilului fiind sursa vieții, deci raportarea la întuneric
era legată de valoarea invizibilă, de potențialitatea
ascunsă în teritoriul necunoscut.
Un alt aspect care merită menționat este cel legat
de istoria alchimiei care vreme de aproximativ 17
secole a căutat în piatra filosofală prima materia,
materia invizibilă și sursă a tot ceea ce există,
materie ascunsă la vedere, deci disponibilă orișicui.
Cel mai cunoscut personaj care s- a aplecat
asupra alchimiei fiind Sir Isaac Newton de care
amintesc și pentru că a fost influențat printre alții de Aristotel, acesta fiind la rândul său influențat de
presocraticul Democritus care, în jurul anilor 400
înainte de Hristos, propunea teoria conform căreia
universul fizic este alcătuit din elemente
fundamentale indivizibile denumite atomi și din
vacuitate.
Teoria a fost ulterior dezvoltată de Epicur și
Platon care menționa forma cubică a atomilor și deși
astăzi cunoaștem foarte multe detalii despre
compoziția chimică a tot ceea ce ne înconjoară noi
nu ne raportăm la realitate așa, noi apei nu îi spunem
H 2 O, termenul pe care îl folosim provine din
latinescul aqua care însemna atât marea cât și ploaia
și care la rândul său își are rădăcinile în sanscritul ap care înseamnă care udă și în hetitul akwanzi și care
înseamna ei beau.
E adevărat, mediul academic a spart de mult
bariera atomului, iar electronul, protonul și
neutronul elementele subatomice nici ele nu mai
reprezintă realitatea fundamentală a structurii
realității și nici fermionii, bozonii, quarcii și fotonii
nu mai fac obiectul orizontului nostru în căutarea
certitudinii.
Pornind de la principiul incertitudinii, principiu
fundamental al fizicii cuantice știm încă din anul
1927 de la fizicianul german Werner Heisenberg că
un fenomen fizic nu poate fi descris ca particulă sau
ca undă ci mai degrabă realitatea este modelată
folosind dualitatea undă-particulă.
Paradoxal, folosindu-se de o constantă, cea a lui
Planck, Heisenberg a deschis porțile spre o și mai
profundă înțelegere a realității, însă una care nu este
fundamentată doar pe certitudine ci și pe
incertitudine.
Și deși sintagma „fizică cuantică” este pe buzele
tuturor tocmai din cauza greutății înțelegerii acestui
paradox foarte puțini sunt cei care și înțeleg această
nouă ramură a fizicii și chiar din rândurile
fizicienilor puțini se încumetă să pretindă că înțeleg
ce înseamnă cu adevărat acest domeniu.
Eu aș îndrăzni să fac o paralelă cu paradoxurile
lui Zenon, raționamente folosite de acesta în
încercarea de a arăta că nimic nu este sigur în
existențä însemnând că existența nu poate fi
dovedită prin ea însăși.
Paradoxurile lui Zenon, unele dintre ele cel puțin
le găsesc foarte aproape de principiu fundamental al
fizicii cuantice enunțat mai sus, paradoxul lui Ahile
și broasca țestoasă conform căruia cel care aleargă
mai repede nu îl va întrece niciodată pe cel care
aleargă mai încet, paradox susținut și de Aristotel în
„Physica” două secole mai târziu, apoi paradoxul
săgeții conform căruia o săgeată aflată în mişcare
între punctele A şi B nu se află la un moment dat
nici în punctul A, pentru că a plecat de acolo, nici în
punctul B, pentru că nu a ajuns încă acolo și dacă
reduci distanţa AB la lungimea săgeţii, înseamnă că
săgeata este, de fapt, în repaus.
Apoi avem paradoxul prin care Zenon încearcă să
demonstreze că mişcarea dintr-un punct în altul este
imposibilă pentru că pentru a parcurge distanța de 1
km omul parcurge mai întâi jumătate de kilometru
(adică jumătate din distanţa totală), apoi jumătate
din distanţa rămasă, apoi jumătate din distanţa care
i-a mai rămas şi tot aşa, astfel că niciodată nu va
ajunge la final, pentru că această diviziune ar putea
exista la infinit.
Toate aceste trei paradoxuri enunțate în jurul
anilor 420 înainte de Hristos arată că realitatea nu
poate fi înțeleasă doar din perspectiva certitudinii
momentului particulelor.
Evident că această paralelă poate fi ușor aruncată
în zona pseudostiinței, obsesia certitudinii bântuie și
azi foarte insistent mediul academic și nu consider
asta ca fiind o fatalitate, dar însăși mediul academic
se recunoaște a se afla într-un impas.
Sabine Hossenfelder în cartea sa intitulată
Rătăciți printre formule acuză faptul că de aproape
un secol mediul academic nu a mai descoperit nimic
fundamental, cercetătorii fiind captivi esteticii
frumosului și aflați în goana formulării teoriei
totului și încurcați în diverse teorii ca cea a
stringurilor ignoră posibilități tocmai pentru că nu
sunt conforme cu nevoia lor de certitudine, o
certitudine izvorâtă din prejudecățile pe care le
proiectează asupra armoniei.
Pe de altă parte Frank Wilczek, laureat Nobel,
insistă în cartea sa Fundamentele lumii fizice că
avem certitudinea, el concluzionând că masa,
sarcina și spinul creează câmpuri electrice variabile
care creează câmpuri magnetice variabile și care la
rândul lor crează câmpuri electrice variabile…
Carlo Rovelli teoretician al fizicii explică în
cartea sa Helgoland Cum să înțelegem teoria
cuantică că nu există esență și asta este esența. O
face aproape șoptit ca atunci când o precupeață se
aplecă la ureche să îți spună minunăția zilei.
Faptul că îți întâlnești neputința și ești obligat să
îți vezi finitudinea nu scuză acest tip de abordare pe
care ulterior cauți să ți-l validezi ascuns sub ideea de popularizare a științei.
Omul de știință este prin excelență un credincios,
el înainte de a ști trebuie să creadă în posibilitatea
descoperirilor sale, iar descoperirea nu poate fi altfel decât bună, altfel nu s-ar justifica eforturile muncii sale și sacrificiile pe care trebuie să le facă.
Atitudinea acestuia față de obiectul credinței sale
este una de de adulare, el speră, tânjește să afle și
prin descoperire să se elibereze, să se salveze de
povara nevoilor sale dictate de propria conștiință, de
care nu se poate elibera decât în momentul Evrika.
Există și situații interesante ca cea a lui Robert
Lanza, doctor în medicină și cercetător, cunoscut și
în repetate rânduri premiat pentru clonarea celulelor
stem și ale cărui rezultate în cercetare au condus la
redobândirea vederii multor oameni și care propune
viața și conștiința ca Teorie a Totului, teorie pe care
o dezvoltă alături de astronomul Bob Berman în
seria cărților dedicate teoriei biocentrismului.
Ar mai fi de menționat și despre înțelegerea
existenței unor dimensiuni care se așteaptă a fi
explorate în încercarea sisifică de a pune degetul pe
concret și anume dark matter și dark energy, ținând
doar să menționez că termenul de dark folosit nu se
referă, cum poate mulți consideră, la o materie și
energie întunecată ci pur și simplu la invizibilitatea
(Sic!) lor.
Stupoarea frumosului, vibranța adevărului și forța
binelui nu pot fi experimentate din doar certitudini,
avem nevoie de polaritatea dintre sigur și nesigur,
dintre certitudine și incertitudine și nu pentru că este o necesitate pur subiectivă ci pentru că avem nevoie să luăm în considerare evidenta polaritate a realității în care ne trăim umila existență și din care suntem și plămădiți și consider că pentru ca uimirea să ne invadeze ființa, pentru a trăi cu adevărat experiența frumosului, a adevărului și a binelui trebuie să ne poziționăm voluntar la limita dintre cert și incert, o limită pentru care consider că suntem pe deplin pregătiți și pentru care ultim scop cred că în fapt existăm.
Blaise Pascal, matematician și părintele teoriei
probabilităților spunea referindu-se la divin că
universul este ca un cerc a cărui circumferință este
nicăieri și al cărui centru este pretutindeni și cu
toate astea noi insistăm și fiind evident confuzi în
ceea ce privește proprietatea termenilor, căutăm
finitudinea infinitului. E posibil ca ea să existe, dar
atunci finitudinea infinitului ar trebui să facă
obiectul percepției a unei identități transcendente
universului și despre a cărei realitate mediul
academic nu pare pregătit, acesta fiind în prezent
mult distanțat de motivele din spatele căutărilor
părinților Revoluției Științifice.

Evoluția moralității

Frans de Waal, primatolog și etolog olandez ca
rezultat a aproape 40 de ani de studierea primatelor,
în special a cimpanzeilor și a bonobo a observat că
moralitatea nu este o latură exclusiv umană și că
primatele sunt capabile de empatie iar regulile eticii
absolut necesare unei conviețuiri sociale apar
frapant și în lumea primatelor.
În cartea The Bonobo and the Atheist apărută în
anul 2013 acesta susținea că:
„Ateismul va trebui să fie combinat cu altceva,
ceva mai constructiv decât opoziția lui față de religie
pentru a fi relevant pentru viețile noastre. Singura
posibilitate este să îmbrățișăm moralitatea ca fiind
naturală speciei noastre”.
Însă concluzia acestuia este o reeditare a
conceptului Übermensch, concept propus de
Friedrich Nietzsche în anul 1883 în cartea sa Thus
Spoke Zarathustra, concept propus ca soluție la
constatarea faptului că
„Dumnezeu este mort. Dumnezeu rămâne mort.
Și l-am ucis. Cum ne vom mângâia pe noi înșine,
ucigașii tuturor ucigașilor? Ce a fost cel mai sfânt și
mai puternic dintre tot ceea ce a deținut lumea până
acum a murit sub cuțitele noastre: cine va șterge
acest sânge de pe noi?
Ce apă avem pentru a ne curăța? Ce sărbători ale
ispășirii, ce jocuri sacre trebuie să inventăm? Nu
este măreția acestei fapte prea mare pentru noi? Nu
trebuie să devenim noi înșine zei pur și simplu
pentru a părea demni de asta?”.
Nietzsche pare disperat, înțelese și el ca și Feodor
Dostoievski, pe care Nietzsche îl admira, că fără
Dumnezeu, fără un obiect al administrației
transcendent și deci de neatins datorită
adimensionalitații sale omul se va transforma în ceea
ce istoria secolului trecut a arătat când lumea a fost
bântuită de două războaie mondiale de crize, de
epidemii, de fascism și de comunismul sub care zeci
de milioane de oameni au fost omorâți prin
înfometare, prin tortură, prin te miri ce mijloace.
Oameni cu studii la Sorbona (Pol Pot) în numele
ideologiei lor și pentru a face economie de gloanțe
zdrobeau capul copiilor de copaci doar pentru că
părinții lor arătau ca niște intelectuali, purtau
mustață sau aveau ochelari de vedere.
Este evident că omul lipsit de tradiția sa, care
este înțelepciune testată în timp, răspândită de-a
lungul veacurilor și testată față de realitățile vieții își va imagina propriul dumnezeu iar cel mai la
îndemână este statul a cărui ideologie va fi religia.
De ce? Un posibil răspuns vine în anul 2012,
când în Jurnal de Științe Naturale, Biologie și
Medicină al Societății de Știință, Medicina și
Biologie, Dr. Sourya Acharya și Samarth Shukla
vorbesc despre neuronii oglinda despre care spun că:
„Neuronii oglindă reprezintă o clasă distinctivă
de neuroni care se descarcă atât atunci când un
individ execută un act motor, cât și atunci când
observă un alt individ care efectuează același act
motor sau un act similar. Acești neuroni au fost
descoperiți pentru prima dată în creierul maimuței.
La om, activitatea creierului în concordanță cu cea a
neuronilor oglindă a fost găsită în cortexul premotor,
zona motorie suplimentară, cortexul somatosenzorial
primar și cortexul parietal inferior”.
Aceste concluzii vin în sprijinul descoperirii
inițiale care a fost făcută în anul 1992 și care îi
aparține lui Giacomo Rizzolati și a echipei sale de la
Universitatea din Parma, Italia.
Nu mai puțin de 19 ani de studii i-au fost necesari
lui Giacomo Rizzolati pentru ca în anul 2011 la o
conferință în Washington DC să concluzioneze:
„La fel ca maimuțele, oamenii au neuroni oglindă
care se declanșează atunci când percepem și luăm o
acțiune. Localizarea celulelor mici înseamnă
atașarea electrozilor adânc în interiorul creierului.
Deoarece acest lucru nu a fost practic posibil la
oameni, studiile au trebuit să se bazeze pe
imagistică, care arată care zone ale creierului „se
luminează” în diferite circumstanțe. Până anul
trecut, o meta-analiză a 139 de studii imagistice a
confirmat activitatea de oglindire în părți ale
creierului uman unde, la maimuțe, se știe că neuronii
oglindă se află. Deoarece zonele iluminate conțin
milioane de neuroni, pentru oameni majoritatea
cercetătorilor vorbesc despre un „sistem oglindă”,
mai degrabă decât despre celule oglindă. Anul
trecut, neuroni oglindă unici au fost înregistrați la
oameni pentru prima dată, folosind electrozi de
profunzime, la 21 de pacienți epileptici. "
Importanța acestor descoperiri este esențială
pentru a înțelege că nu putem să trăim fără a avea o
relație cu ceva ce este transcendent nouă,
mimetismul este o realitate inextricabilă
neurobiologiei noastre, ne ghidează și ne ajută să ne
formulăm o viziune, iar tradiția este modalitatea prin
care stocăm informațiile și le transmitem
generațiilor viitoare oferindu-le acestora un model
de adecvare a viziunii lor la structura realității,
pentru că atingerea obiectivelor incluse viziunii
presupune să fim conștienți de punctul în care ne
aflăm și determinarea așa nu-ului.
Tot ceea ce înțelegem azi despre existența noastră
devine memoria cu care ne raportăm la viitor,
practic noi prin dogmă ne amintim viitorul pentru că
pe baza a ceea ce până în prezent știm facem
predicții și ne adecvăm prezentului în așa fel încât să
ajungem în punctul dorit.
Construim astfel canoane morale axiomatice
pentru că avem problema viitorului.
Carpe Diem sună dictonul dar dacă ne aplecăm
cu adevărat asupra a ceea ce este clipa vom observa
că prezentul este o continuă schimbare, în prezent
nimic nu este static și conform celei de-a doua lege a
termodinamicii știm că entropia totală a unui sistem
fie crește, fie rămâne constantă în orice proces.
Entropia nu scade niciodată, energia este constant
stocată și eliberată, deci schimbarea este continuă,
altfel dacă nu ar exista schimbare timpul s-ar opri și
nimic nu ar mai putea să existe, elementele care ne
compun au nevoie de mișcare pentru a constitui ceea
ce suntem. Conform acestei legi, dacă totul s-ar opri
în cele din urmă universul ar înceta să mai existe.
Indubitabil prezentul cu tot ceea ce conține
înseamnă mișcare și dacă există mișcare observăm
schimbare și dacă observăm schimbare observăm
tipare, adică ansamble de parametri improbabili care
ajung să conlucreze și să permită existența unei
structuri și funcția acesteia, observăm fine tuning-ul.
Conform Stanford Encyclopedia of Philosophy,
termenul „fine tuning” este folosit pentru a
caracteriza dependențele sensibile ale faptelor sau
proprietăților de valorile anumitor parametri.
Dispozitivele tehnologice sunt exemple
paradigmatice de reglare fină. Dacă funcționează
conform intenției, depinde în mod sensibil de
parametrii care descriu forma, aranjamentul și
proprietățile materiale ale constituenților lor, de
exemplu, conductivitatea constituenților,
elasticitatea și coeficientul de dilatare termică".

Realitatea este că problema fine tuning-ului este
mult mai veche și mediul academic este jenat de
faptul că a trebuit să o ia în considerare, așa cum în
prezent este jenat de faptul că AI- ul și în special cel lingvistic, binecunoscutul ChatGPT, fabulează, când
nu știe un răspuns, pur și simplu inventează unul.
Revenind la problema fine tuning-ului, în anul
1999 în articolul The fine tuning argument, filosoful
Robin Alan Collins arată că „Oamenii de știință
numesc această echilibrare extraordinară a
parametrilor fizicii și condiţiile iniţiale ale
universului „ajustarea fină a cosmosului”. Subiectul
a fost discutat pe larg de filozofi, teologi și oameni
de știință, mai ales de la începutul anilor 1970, cu
sute de articole și zeci de cărți scrise pe această
temă. Astăzi, este considerat pe scară largă ca
oferind de departe cel mai persuasiv argument actual
pentru existența lui Dumnezeu”.
Despre intuiția fine tuning-ului, contextul istoric
ne spune că după Revoluția Științifică începută în
anul 1543 odată cu publicarea De revolutionibus
orbium coelestium (Despre revoluțiile sferelor
cerești) a lui Nicolaus Copernicus, și după
revoluțiile socio-politice din perioada iluminismului,
în perioada post iluministă, în anul 1859, Charles
Darwin publică articolul Despre originea speciilor
în care propunea evoluția continuă a speciilor.
Suntem în perioada în care văzând golul lăsat de
iluminism Nietzsche, Dostoievski și alții prevedeau
bucuria ce va curentă umanitatea, ceea ce arată că
fondul contextual al publicării studiului reprezenta o
gură de oxigen, oamenii căutau să își valideze ideile
pe care și-au fundamentat revoltele și ale căror
consecințe nu erau conforme cu așteptările lor, și
prima ediție a cărții Despre originea speciilor prin
selecție naturală sau conservarea raselor favorizate
în lupta pentru viață, s-a epuizat în câteva zile.
Darwin susține faptul că există o selectivitate a
naturii, deci observă un tipar, un fine tuning pe care
natura îl urmează și în argumentarea sa evidențiază
criterii de adaptabilitate, deci discriminări pe care
natura le face în favoarea celor mai adaptabili și pe
care acesta într-un mod elegant și logic le descrie
sub forma unui mecanism. Unul dintre criteriile
acestui mecanism era strategia împerecherii și
pentru că inevitabil criteriile selectivității
partenerilor poziționează discuția în sfera moralității
iar societățile se vroiau eliberate de sub presiunea
propriei conștiințe acest criteriu a fost ocolit.
Astăzi biologii nu mai ocolesc subiectul,
observațiile ulterioare confirmate de numeroase
studii au arătat că :
-femeia este atrasă de bărbații care sunt capabili
de agresivitate dar sunt conștienți de ea și știu să o
țină în frâu și totodată fac dovada generozității,
ambele aspecte fiind profund morale;
-femeia caută markeri ai conștienței de sine a
bărbatului, rezultatul supunerii voluntare sub rigorile
unei conduite morale, iar atunci când nu găsește
acești markeri se mulțumește cu foloase materiale
așa cum s-a observat și la mai multe specii de
primate că fac femelele aflate pe palierele inferioare
ierarhiei trupei oferind favoruri sexuale în schimbul
hranei.
Peste cele de mai sus se adaugă și faptul că în
prezent există numeroase studii care arată că cu cât
morfologia genei este mai fundamentală existenței
sale cu atât dezvoltarea și sau repararea structurii
genei este mai probabilă ajungând până la un
procent de 100% probabilitate, ceea ce înseamnă că
există un set de axiome fundamentale sub care
ADN- ul există și funcționează și care nu suportă
mutații și deci variabilitate decât periferic,
menționez aici articolul publicat de profesorul de
știința informației Steinar Thorvaldsen în colaborare
cu Journal of Theoretical Biology în 2020 de
Național Library of Medicine a National Center for
Biotechnology Information din USA, intitulat
"Utilizarea metodelor statistice pentru a modela
reglajul fin al mașinilor și sistemelor moleculare"
unde se arată că " în această lucrare susținem că
sistemele biologice prezintă reglaj fin la diferite
niveluri, de ex. proteine funcționale, mașini
biochimice complexe din celulele vii și rețele
celulare. Această lucrare descrie reglarea fină
moleculară, modul în care poate fi utilizată în
biologie și modul în care provoacă gândirea
darwiniană convențională. De asemenea, discutăm
despre metodele statistice care stau la baza reglajului
fin și prezentăm un cadru pentru o astfel de analiză”.
Steinar Thorvaldsen menționează în articolul său
faptul că gândirea darwiniană este provocată
deoarece un alt aspect care argumentează existența
fine tuning-ului răsare din observații - problema
distrugerii funcției, este ipoteza care demonstrează
că așa cum un software asupra cărui cod faci
modificări își pierde funcția tot așa putem înțelege
că o secvență genetică nouă pentru a se putea
formula ar conduce la uciderea organismului cu mult
înainte ca noua secvență să se constituie, pentru că
marea revelație a geneticii nu este forma elicoidală
pe care acizii dezoxiribonucleici și ribonucleici
(ADN și ARN) o iau ci faptul că ei funcționează ca
un software ce depășește cu mult capacitatea actuală
de înțelegere a noastră și sunt în esență informație.
De aici putem înțelege de ce fine tuning
reprezintă o mare provocare, el presupune o
inteligență preexistentă sub a cărei coordonare
întreaga existență se subordonează escatologic și
care presupune că omul nu este un automaton, iar
dacă nu este un automaton înseamnă că are liber
arbitru, înseamnă că există libertatea de conștiință
aceasta fiind o expresie a acelei inteligențe
preexistente însăși cosmosului și deși există aceste
argumente biologii insistă să argumenteze în sensul
ideologiilor.
În prezent există în general două teorii prin care
biologii justifică existența canoanelor eticii, a
religiei, una se fundamentează pe adaptare și
cealaltă pe exoadaptare.
Teoria adaptabilității susține că religiozitatea este
o consecință a evoluției în sens darwinist fiind o
bună strategie în sensul supraviețuirii și
împerecherii, indivizii beneficiind de pe urma
afilierii la un grup religios de cooperare, de
apartenență, de coeziune, etc. Teoria este cel mai
bine prezentată în cartea Catedrala lui Darwin:
evoluție, religie și natura societății publicată în anul 2002 de biologul evoluționist și profesor emerit deștiințe biologice și antropologie al Universității
Binghamton, David Sloan Wilson.
Teoria exoadaptabilitații are în fruntea sa pe
Pascal Boyer antropolog american și susține că
religia este un produs secundar al evoluției pentru că
neuronii implicați în activitățile religioase,
rugăciunea și meditația au evoluat pentru alte
motive.
Modificările neuronale apărute în urma
practicilor religioase sunt confirmate și de
cercetările psihologului Lisa Feldman Barrett,
fondator al Societații pentru Știința Afectivă și autor
al cărții Cum iau naștere emoțiile. Viața secretă a
creierului unde menționează despre modificările
neuronale survenite în urma practicilor religioase,
însă această concluzionează și evidențiază efectele
pozitive care survin în urma acestor practici.
David Eagleman neurolog american în cartea sa
Creierul. Povestea noastră, menționează studiile
făcute pe un grup de măicuțe care au fost de acord
ca după deces să le poată fi studiat creierul și în
urma observațiilor s-a putut observa că deși existau
modificări neuronale sub aspectul afecțiunilor
demenței și a maladiei Parkinson, măicuțele nu
prezentau simptome.
Este evidentă precara aplecare asupra religiei cel
puțin prin prisma teologică pentru că dacă din
perspectiva celorlalte religii argumentul
adaptabilității
–supraviețuirea celui mai adaptat– pare plauzibil,
din perspectiva creștină teoria nu se susține.

Creștinismul este religia sacrificiului, principiul
kenozei, principiu prin care divinul se golește pe
sine de proprietățile sale pentru asumarea firii
omenești fiind fundamental, consecința acestei
invitații la sacrificiu, a acestei căi de urmat prin care omul este invitat să se golească pe sine de natura sa umană, fiind îndumnezeirea firii omenești.
Evident că există și alte structuri religioase care
invită la detașarea de lumesc, însă aici vorbim de o
întreagă religie care în ciuda a ceea ce propune, în
ciuda insistenței asupra acceptării vulnerabilității,
venind cu propunerea unui Dumnezeu vulnerabil,
născut copil, un copil ca oricare altul, incapabil să-și țină propriul cap și care se naște pentru a muri pe
cruce ( cea mai odioasă formă de a muri în
contemporaneitatea lui Iisus Hristos), această
chemare are o evoluție fulminantă devenind în
decurs de câteva generații o religie predominantă.
Această religie stă la baza apariției identității
statale a multor națiuni prin eforturile depuse din
nevoia de a traduce Biblia constituindu-se astfel
lexiconul multor națiuni.
Această religie stă la baza Revoluției Științifice,
fiind spațiul în care, cel puțin în fazele incipiente dar fundamentale, cunoașterea științifică a structurii
realității în care ne aflăm a luat naștere; azi unele
dintre cele mai prestigioase universități își au sediul
în foste clădiri monastice.
Toate acestea s-au petrecut în așa zisul ev
întunecat, în Evul mediu, în acei aproximativ 1000
de ani care au urmat căderii imperiului Roman.
Islamul, religie abrahamica a înflorit tot în acea
perioadă, peste 30% din denumirile stelelor poartă
nume arabe.
Algebra ( al-jabr ) provine din matematica
islamică aniii 800.
Islamul a conservat și mare parte din cunoștințele
vechilor greci sau ce a mai rămas din biblioteca de
la Alexandria.
Panta solipsismului ne pândește pe toți, toți avem
tendința de a ne erija în instanță morală și evidențele
istorice ne arată că nu este ceea mai bună soluție,
deci Carl Gustav Jung a avut dreptate să nu fie de
acord cu soluția propusă de Friedrich Nietzsche.
Motivul este unul foarte simplu dar nu atât de
evident. Simplitatea are tendința să fie incredibil de
complexă așa se face că ne scapă relația pe care o
avem cu propria conștiință. Putem pentru un timp să
ne orbim la realitatea existenței ei, folosim tot felul
de metode farmaceutice, fugim ore în șir prin parcuri
sau pe o bandă rulantă de ea, dar orice am face nu
putem scăpa de acea senzație de așa nu, conștiinței
nu îi putem impune propriile noastre axiome morale,
așa cum nu ne putem abține să venerăm și totodată
să ne înfricoșăm în prezența măreției atunci când
aceasta se prezintă în experiența noastră.
Dihotomia eu- lui nostru devine din ce în ce mai
evidentă, doctorul în științe medicale Josef Parvizi
de la Universitatea Stanford, într-o lucrare publicată
în jurnalul științific Neuron dezvăluie rolul
surprinzător al unei structuri mici cuprinse între cele
două emisfere ale creierului.
Pentru a explica semnificația acestei structuri,
Parvizi a invocat cuplul „eu” și „mine”. spunând:
„Pentru fiecare acțiune pe care o întreprindem,
chiar și în timpul viselor există întotdeauna un agent
în spatele ei: îl numim „eu”. „Mine” este tot ce am
stocat în amintirile noastre despre „eu””.
Pentru cele două euri, din punct de vedere
neuroanatomic, există un arhipelag separat de structuri cerebrale care guvernează pe fiecare.
Aceste două structuri interacționează continuu una
cu cealaltă."
Apoi explică faptul că deși nu suntem conștienți
de existența" mine- lui, „vei fi dacă deranjez rețeaua care o generează. Locul tău în lumea din jurul tău va părea brusc ireal.”, conchide acesta.
Perspectiva jungiană, procesul de integrare,
alinerea egoului, a „mine-lui”, în structura eului, nu
numai că începe să facă sens, dar devine o necesitate
imperativă oricât de dureros ar fi acesta pentru că
stările pe care le experimentăm, din fericire doar
temporar, nu mor odată cu noi și pentru că au
tendința de a ne acapara identitatea, de a ne poseda
și pentru a căror experimentare suntem neurobiologic constituiți, fiind locul de joacă al zeilor și pentru că propria conștiință, sinele, cea mai înaltă dimensiunea a identității noastre, ne ghidează
în relația cu ele, noi oamenii suntem astfel forțați
dacă nu destinați să alegem să ne formulăm concepte prin care să ne ghidăm existența în așa fel încât să ne justificăm existența și totodată să avem
conștiința împăcată, să învățăm să fim compleți în
ciuda evidentei polarități a naturii noastre
intrapsihice.
Erich Neumann psiholog și student al lui Carl
Gustav Jung își începe cartea Originile și istoria
conștiinței , despre care Jung a spus că este cartea pe
care el ar fi vrut să o scrie, cu strofa :

„He whose vision cannot cover
History’s three thousand years,
Must in outer darkness hover,
Live within the day’s frontiers”.
(Goethe, Westostlicher Diwan)

și alături de Joseph Campbell cu Eroul cu o mie
de chipuri, de Mircea Eliade cu Istoria credințelor și
ideilor religioase și de Jordan B. Peterson cu Hărțile
sensului Arhitectura credinței încearcă să
evidențieze un fine tuning implacabil al moralității
preexistent nouă și care prin conștientizare
reprezintă unicul tratamentul la provocarea pe care
ne-o ridică propria existență.

Mythos și Logos

Îmi aduc aminte cu plăcere de multele ocazii cu
care am fost la Muzeul „Grigore Antipa” (membru
al Academiei Române, profesor universitar și
biologic darwinist) unde eram fascinat de marea
majoritate a exponatelor dar în mod special de
fosilele animalelor de mult extincte dar și pentru că
acestea erau teatral puse în așa fel ca noi să
înțelegem contextul în care au existat, iar acest
aranjament m-a făcut curios să aflu de unde știm noi
cum trăiau acele animale și așa am aflat că
paleontologii pot determina cu precizie factorii de
mediu în care organismele fosilizate descoperite au
trăit pentru că pe baza structurii biochimice a unui
organism poți determina ecosistemul de unde acesta
provine, factorii de mediu, clima, densitatea aerului,
umiditatea, flora și fauna, toate astea pot fi
descifrate din structura moleculară a unui organism
deoarece arhitectura mediului de proveniență este
încorporată în organismele care trăiesc într-un
ecosistem, practic organismul este un micro
ecosistem al ecosistemului de proveniență.
Perspectiva aceasta mă duce cu gândul la
conceptul „după chipul și asemănarea”, o idee foarte
veche și care se regăsește sub diferite variante în
mitologia universală, în sprijinul acesteia venind și
descoperirea paleontologului Lee Berger care în
anul 2013 identifică o nouă specie non-umană Homo
Naledi care trăit cu aproximativ 300 000 de ani în
urmă și despre care 10 ani mai târziu la o conferință
la Universitatea „Stony Brook” din New York
Berger a afirmat că Homo Naledi își îngropau în
mod deliberat morții, ocazie cu care sculptau
simboluri distincte.
Antropologul John Hawks de la Universitatea
Wisconsin-Madison, care a lucrat la studiul publicat
în anul 2023 pe site-ul eLife face următoarele
observații:
„Acesta în mod clar nu este un om, dar pare să
împărtășească un aspect foarte profund al
comportamentului pe care îl recunoaștem, o grijă
durabilă pentru alți indivizi care continuă după
moartea lor. Mă uimește că putem vedea cele mai
profunde rădăcini ale practicilor culturale umane”.
Conceptul - după chipul și asemănarea - dintr-o
dată nu mai pare o superstiție, pentru că dacă omul
este o ființă inteligentă și se raportează la sine ca o
identitate și structura mediului de proveniență este
încorporată în organismul care populează
ecosistemul atunci inteligența și identitatea
transcendentă este o realitate ce doar trebuie
acceptată.
Conceptele noastre sunt informație condensată,
creierul nostru extrage o idee dintr-un context, apoi
ideea aceasta devine contextul din care este extrasă
o altă idee și tot așa în într-o serie de procese
multistrat ajungem să ne formulăm un concept care
se transpune într-o structură neuronală numită
amintire.
Pentru a înțelege mai ușor gândiți-vă la un banal
cod de bare de pe un produs pe care îl cumpărați de
la supermarket. Acel cod conține o multitudine de informații specifice produsului cumpărat și cu
ajutorul căruia produsul este automat scos din
gestiunea magazinului, tot așa și creierul
înmagazinează informații sub forma de coduri
neuronale pe care dacă le accesează are acces la o
aproximare despre contextul din care codul a fost
extras. Creierului îi este suficientă această
aproximare pentru că el nu are de-a face cu
certitudini, creierul lucrează cu predicții evaluând
informațiile conținute în codul memorat prin
juxtapunere cu inputurile senzoriale și astfel
determină în consecință și îți apare în câmpul
conștiinței, în neocortex o predicție despre ce
urmează să se întâmple.
Toate acestea se întâmplă în afara percepției
noastre și pentru marea majoritate a cazurilor acesta
este unicul proces cognitiv prin omul se raportează
la realitate, dar a gândi nu înseamnă să reacționezi
impulsiv la orice gând apare în câmpul conștiinței, a
gândi înseamnă să fii critic cu propriile gânduri în
așa fel încât cea mai bună predicție posibilă să fie
luată în considerare iar pentru a fi capabil de un
astfel de dialog intern, ai nevoie să faci doi pași
înapoi de fiecare dată când analizezi o situație iar
asta nu este atât de simplu. Rațiunea este ca un cuțit
care desface și desface iar un om de știință al cărui
obiect principal de lucru este propria rațiune este
posibil să ajungă să nu accepte ideea de divin pentru
că în momentul în care ar accepta o asemenea idee,
ar ucide- o imediat cu propria rațiune.
Unui om dedicat științei, cercetării, deci
cunoașterii nu îi este atât de la îndemână să își spună
pur și simplu că este un credincios, prin natura
profesiei sale cel puțin, el nu poate fi superficial,
pentru el saltul peste rațiune, salt absolut necesar
trăirii autenticității credinței devine astfel de
neconceput, el simțind că trebuie să rămână în
dimensiunea obiectelor percepției, ignorând însăși
sursa percepției fiind temător la perspectiva asumării
conștiente a relației cu însăși necunoscutul unde
certitudinea nu este o opțiune. El este lanterna care
caută sursa propriei luminii în dimensiunea unde
aceasta luminează. El este fascinat de descoperirea
categoriilor existenței ce strălucesc sub lumina
căutării sale și ignoră calitățile ce reflectă lumina
altei dimensiuni deconectându-se astfel pe sine de la
propria substanță.
Captiv propriei creații mediul academic înnodată
năclăit în ideologia al cărui teren, hubristic l-a
pregătit încercând să își mascheze neputința.
Omul nu poate să nu caute, încă din perioada
intrauterină creierul adună date despre contextul în
care acesta se află.
A ști este un default și totodată o necesitate de
aceea, cunoașterea asociată cu propria identitate
devine mândrie intelectuală și este fără îndoială una
dintre cele mai periculoase poziții în care un om se
poate găsi și cum compasiunea este masca sub care
răul se ascunde, așa cum mitul Luciferic ne indică
fiind povestea prin care strămoșii încearcă să ne
avertizeze despre acest pericol, propunerea salvator
eliberatoare a celor însărcinați cu deslușirea
misterului din materie ar trebui să fie reconsiderată
pentru că dacă prin absurd omul ar ajunge să știe tot,
în lipsa unui punct de referință el nici nu ar mai știi
că știe.
Trebuie să păstrăm calea de mijloc, conceptul pe
care daoismul îl propune fiind soluția la polaritatea
pe care existența o presupune pentru că știm că
atunci când dogma devine impusă ajungem la tiranie
dar asta nu înseamnă că trebuie să aruncăm pruncul
odată cu apa în care l-am îmbăiat, așa cum nu ar
trebui să avem pretenția renunțării la știință pentru
faptul că am ajuns în punctul grozăviei Hiroshima și
Nagasaki.
Înainte de a formula o teorie a totului, ar trebui să
unificăm tot ceea ce până în prezent cunoaștem și să
includem în această cunoaștere și înțelepciunea
încapsulată în miturile strămoșilor noștri.
Există deja o parte a oamenilor de știință care au
făcut un pas înapoi și au început să reconsiderare
ignoranța și/ sau atitudinea de dispreț față de ceea ce
oamenii cu o conștiinciozitate cel puțin interesantă
au considerat că este cel mai de preț lucru pe care
trebuie să-l păzească și să îl transmită generațiilor
viitoare sub formă de religie.
Știm de existența în istoria umanității a multor
civilizații care nu de sărăcia materială s-au
preocupat, pentru că există sărăcie socială, există
sărăcie spirituală, există nevoi de conștiință
secundare nevoilor materiale și aceste nevoi au făcut
obiectul preocupărilor acelor civilizații.
Conform datelor PRB (Population Reference
Bureau) peste 117 miliarde de oameni au trăit de-a
lungul timpului pe fața pământului. Este un număr
mult prea mare pentru a ignora modelul lor de
raportare la realitate.
Povestea „Jack și vrejul de fasole” poveste
popularizată pe la la 1800 și ale cărei sursă se pierde
în negura timpului, are încapsulată în ea
superioritatea nevoilor de conștiință, nevoile
materiale fiind scara pe care urcând putem accede la
satisfacerea acestor nevoi. Din încercarea de a se
elibera de strâmtoarea materialității, Jack urcă pe
vrejul magic și ajunge mai întâi la ouăle de aur, apoi
ajunge la sursa ouălor și în cele din urmă la harpa
care cântă singură. Ce ciudat am putea spune dar
dacă ne aplecăm asupra acestei povești și încercăm
să vedem din perspectiva modului în care strămoșii
noștri se raportau la realitate și să vedem identitatea
din fiecare obiect în parte am înțelege că
simbolistica folosită nu este întâmplătoare. Din
nevoia de a trai omul învață o meserie și cu cât
învață mai bine cu atât el se expertizează mai mult
până în punctul în care doar expertiza sa este
îndeajuns pentru ca toate celelalte aspecte necesare
existenței sale să se așeze la locul lor singure.
Pentru a învăța trebuie să înțelegem principii și
pentru a înțelege principiile trebuie să practicăm
înainte de a înțelege și cu cât practicăm mai mult cu
atât înțelegem mai mult până în punctul în care
observăm un tipar la principiilor, o principialitate
ascunsă în toate principiile- harpa care cântă
singura. Dar nu putem pretinde că aceste principii
doar pentru că le-am cunoscut ne aparțin ori ele
există pentru că noi le-am formulat, poziția de
impostură trebuie să ne însoțească și este sugerată în
poveste prin faptul că Jack fură și la realizarea
pericolului pe care aceste principii le reprezintă
pentru umanitate, mama lui Jack taie vrejul de fasole
înainte ca uriașii să coboare pe pământ. Omul
trebuie să cunoască înălțimea dar trebuie să stea bine
înfipt în realitate existenței sale, deasupra muntelui e cerul și fără concretețea pământului, starea de
suspendare a cerurilor devine periculoasă.
Observarea realității o percepem prin prisma unei
povești al cărei erou suntem, imaginația noastră este
spațiul unde facem predicții prin care din relația cu
contextul căutăm să întrupăm cea mai bună versiune
a noastră și când nu reușim sau nu facem ceea ce
știm că am fi putut face, suferim și căutăm soluții
până când în urma adecvării reușim sau ne
ascundem de mustrările propriei conștiințe fie în
fabulație unde suntem stăpâni atât ai contextului cât
și ai propriei noastre imagini de sine, fie în negare,
fie în substanțe care să ne altereze percepția. Acesta
este prețul libertății de conștiință, avem libertatea de a alege într-o realitate ai căror creatori nu suntem și asupra cărei structuri nu putem interveni pentru că
atunci când o facem prețul este noi înșine.
Structura realității este evident fundamentată pe
principii, fine tuning -ul asta implică, există o
inteligență sursă a principiilor la care întreaga
existență se spune, evidența tiparului pe care relația
dintre principii și inteligența sursa o devoalează
devine din ce în ce mai greu de ignorat.
Civilizația vechilor greci, civilizație cu înclinații
preponderent filosofice în comparație cu cea romană
care avea, cu câteva excepții, înclinații pragmatice și
mult mai puțin spre contemplare, este civilizația care
ne transmite ideea de Logos, de arhetip, de principiu
al tuturor principiilor, aceștia au concluzionat că
există un sens comun al tuturor lucrurilor care
există. În paralel și posibil cu mult înainte, filosofia iudaică a ajuns la aceeași concluzie însă cu diferența că aceștia au înțeles existența acestui arhetip în noi înșine.
Acesta două curente de gândire au putut
astfel să fuzioneze și să avem astăzi gândirea
creștină care propune soluția la problema faptului că
suntem conștienți de finitudinea noastră și că
existența implică durere și tragedie, în persoana lui
Iisus Hristos.
Biblia începe arătând arhetipul existenței și se
termină indicând ca scop și sens al existenței noastre
experimentarea pe cât posibil a acestui arhetip dar și
consecințele neadecvării la sensul existenței noastre
atât la nivel individual cât și mai ales la nivel
colectiv.
Astăzi știm lucruri despre profunzimi ale relației
despre care oamenii de știință nu se sfiesc să le
asocieze cu domeniul științifico- fantasticului dar se
jenează de asocierea cu ideile și credințele religioase
și fac această afirmație în deplină cunoștință despre
diferența dintre științifico-fantastic și fantezie. Sunt studii care arată că dacă doi subiecți aflați la mii de kilometri distanță în contexte diferite, se gândesc unul la celălalt, grație imagisticii am putut constata că zone similare ale creierului se activează
concomitent ambilor subiecți.
Quantum entanglement ( legatura cuantică) este
denumirea fenomenului care explică modul în care
două particule subatomice pot fi strâns legate între
ele, chiar dacă sunt separate la distanțe de miliarde
de ani-lumină.
Din punct de vedere sociologic, fiecare individ
este recunoscut de aproximativ o mie de alți indivizi
ceea ce înseamnă că fiecare om este la un om
distanță de un milion de alți oameni.
Suntem diferiți și idiosincraziile noastre o arată și
totodată suntem un întreg, dimpreună formăm
umanitatea și fiecare acțiune pe care o întreprindem
are efecte mult peste capacitatea individuală de
înțelegere.
Rațiunea ne obligă să vedem consubstanțialitatea
antonimiei existențeii, asemănările și deosebirile,
simetriile și asimetriile pentru că noi suntem
distincția pe care încercăm să o impunem asupra
existenței negând o parte sau alta.
Matematicianul Matthieu Pageau în cartea sa
The Language of Creation: Cosmic Symbolism in
Genesis: a Commentary își începe lucrarea prin a
arăta distincția dintre perspective:
„La început, Dumnezeu a creat cerul și
pământul”.
Spre deosebire de știința modernă, cosmologia
tradițională nu a încercat să descrie realitatea în
termeni de atomi, energie și cauzalitate mecanică. În
schimb, majoritatea culturilor antice au perceput
lumea în termeni de principii spirituale, cum ar fi
îngerii, demonii și misterioșii monștri marini de la
marginea lumii. Deci, înainte de a încerca să
interpretăm o carte precum Geneza, este important
să înțelegem de ce viziunea noastră actuală asupra
lumii este atât de diferită de cea din trecut
,cosmologiile științifice și tradiționale văd realitatea din două perspective complet diferite:
1) în ceea ce
privește implicațiile sale practice și materiale
și
2) în ceea ce privește semnificația sa superioară. Prima este specialitatea științei moderne, care
conceptualizează toate lucrurile în termeni de
materie fără sens și cauzalitate fără minte.
A doua este specialitatea religiei, care interpretează fiecare fenomen ca manifestare a adevărului spiritual.
Atunci când interpretează realitatea, fiecare dintre
aceste viziuni asupra lumii ridică propriile tipuri de
întrebări. De exemplu, când privim o plantă din
perspectivă materială, s-ar putea pune următoarele
întrebări: „Din ce este făcută această plantă?” și
„Cum funcționează?” Cu toate acestea, când privim
aceeași plantă dintr-o perspectivă spirituală, s-ar
putea pune următoarele întrebări: „Care este sensul
acestei plante?” și „Ce adevăr superior
întruchipează?” Nu este surprinzător că aceste
întrebări au puțin sau nimic în comun, ceea ce
demonstrează natura distinctă a acestor viziuni
asupra lumii."Este evident cât de important este modelul pecare îl folosim și cât de mult ne influențează elexistența și nu cred că trebuie să renunțăm la unmodel în defavoarea celuilalt, dimpotrivă trebuie săvedem consubstanțialitatea lor și să înțelegem că noiînșine suntem " după chipul și asemănarea" a ceeace observăm și vom întâlni în căutarea noastrărăspunsuri în funcție de modelul folosit, realitatea nerăspunde pe măsura obiectului admirației noastre.

Fractalitatea conștiinței fine tuning-ul
existenței

În volumul Specia rebelă cu subtitlul Despre
creativitatea oamenilor si despre modul in care ea
schimba lumea, specialistul în neuroștiințe David
Eagleman și compozitorul Anthony Brandt descriu
principiile creativității și arată cum de la distincțiile
cuprinse într-un context preexistent inteligența își
exprimă principala sa trăsătură -inventivitatea.
Concluziile celor doi nu reprezintă o noutate, în
articolul „Corelația dintre inteligență și invenție”,
publicat în Jurnalul societății de brevete din anul
1928 și ulterior în volumul „Psihologia
inventatorului: un studiu al brevetului” publicat în
1964, cercetătorul și psihologul american Joseph
Rossman arată directa proporționalitate între
inteligență și inventivitate.
Dar pentru a accepta premisa propusa de ideile
religioase și mituri conform căreia totul este în cele
din urmă conștiință/Logos, înseamnă că trebuie să
luăm în considerare principiul partenogenezei de
unde rezultă că inițialul context al inteligenței în
care și din care inventivitatea sa să se poate exprima
este însăși inteligența, asta însemnând că există
distincții in morfologia inteligenței. În acest sens
există numeroase studii din care rezultă această altă
natură a conștiinței, menționez aici articolul „Re-
reprezentarea conștiinței: disocieri între experiență și meta-conștiință”, publicat în anul 2002, în care,
psihologul american și profesorul de științe
psihologice și cerebrale la Universitatea din
California, Santa Barbara, Jonathan W. Schooler
arată că:

"Se face o distincție între procesele mentale non-
conștiente (neexperimentate), conștiente
(experimentate) și meta-conștiente (re-reprezentate).
Există dovezi pentru două tipuri de disocieri între
conștiință și meta-conștiință, aceasta din urmă fiind
definită ca re-reprezentarea explicită intermitentă a
conținutului conștiinței. Disocierile temporale apar
atunci când un individ, căruia înainte îi lipsea meta-
conștiința despre conținutul conștiinței,
direcționează meta-conștiința către acele conținuturi;
de exemplu, prinderea minții rătăcind în timpul
lecturii. Odată ce meta-conștiința este declanșată,
pot apărea disocieri de traducere dacă procesul de
re-reprezentare denaturează experiența originală,
cum ar fi atunci când cineva reflectă verbal asupra
experiențelor non-verbale sau face bilanțul
experiențelor subtile sau ambigue”.

Deși este contraintuitiv, se evidențiază faptul că
distincția intra morfologică a conștiinței este pe de o
parte ierarhică în sensul în care spre extremitate
acesta își pierde din proprietățile inițiale iar pe de
altă parte expresia acesteia consecință a naturii sale
inventive este un plus valoare prin relația pe care o
are conștiința cu ea însăși.
În conformitate cu modelul actual de viață tindem
să ne raportăm la ceea ce ne distinge pe unii de
ceilalți, inclusiv atunci când vorbim de relații, dar
limbajul nostru ascunde în termenii săi sensul
indicat anterior, cuvântul relație conține în sensul
său inițial necesara înrudire dintre termeni sau
lucruri, fiind una dintre sintagmele de fond dintr-o
propoziție logică, deci pentru a exista relație, trebuie
să existe atât o consubstanțialitate cât și
distinctivitate.
De asemenea, cuvântul respect are la bază
asocierea dintre latinescul re care înseamnă înapoi și
latinescul specere care înseamnă a privi la , indicând
o necesară adecvare a subiectului la obiectul privit, o
aliniere între așteptări și spațiul unde acestea sunt
căutate [ expectation ( așteptări ) - respect ( a privi
înapoi de unde privești spre )- inspection (
examinare atentă )].
Iar termenul conștiință care deși este un termen
relativ nou apărut pe la începutul anilor 1600
înseamnă starea de a fi conștient de ceea ce se
petrece în propria minte, deci o relație conștientă cu
sine a unui fond, și este compus din latinescul con și
care însemnă împreună, cu și latinescul scientia și
care înseamnă cunoaștere expertiza, dar care la
rândul său provine din forma la genitiv a
latinescului scientis: sciens și care înseamnă
inteligent, priceput.
Putem deduce că inteligența și conștiința au
consubstanțialitate cel puțin la nivel etimologic, dar
și că se disting prin faptul că conștiința este
inteligența conștientă de ea însăși ca inteligență
rațională în urma procesului rezultat din relația
inteligenței conștiente de inteligența rațională iar
acest proces- relație se numește conștientizare,
termen care arată un proces de înțelegere a realității
înconjurătoare, dar pentru că noi din perspectiva
percepției avem o relație cu însăși percepția, creierul
nostru analizează date în funcție de ceea ce este
diferit de ceea ce până la acel moment știe.
Ex. Noi nu simțim obiectele înconjurătoare, noi
simțim propriul corp atunci când stingem un obiect,
mai precis simțim cum pierdem sau primim căldură
și din această senzație creierul determină acțiunile
necesare prin care să păstreze temperatura corpului
la parametrii optimi, înseamnă că procesul de
înțelegere a realității înconjurătoare, conștientizarea
este un proces rezultat din relația inteligenței
conștiente cu ea însăși ca inteligență rațională.
Biblia care este ea însăși o colecție de cărți și care
este fundamentală înțelegerii literaturii clasice
fiindu-i referință, a fost supusă, în anul 2007 unui
studiu prin care pastorul luteran Christoph Römhild
și Chris Harrison profesor al catedrei de Interacțiune
om-calculator din cadrul Universității Carnegie
Mellon, folosindu-se metoda referințelor incrucisate
au urmărit identificarea de legături conceptuale între
versete, locații de legătură, oameni, fraze etc, găsite
în diferite părți ale Bibliei. În total au rezultat 63.779 de referințe încrucișate rezultând „prima carte cu hyperlink”.
Biblia încă de la început ne indică un arhetip al
existenței în care este inclusă conștiința,:
Ediția BIBLIA
DUPĂ TEXTUL EBRAIC
GENEZA in varianta publicată pe academia.edu,
traducerea textului este următoarea:
“1. La început, când a creat Dumnezeu cerurile şi
pământul,
2.şi pământul era deşert şi pustietate, şi întuneric
era peste faţa adâncului, iar Duhul lui Dumnezeu se
purta peste faţa apelor,
3.Dumnezeu a spus: „Să fie lumină!“ Şi a fost
lumină.
4. Şi Dumnezeu a văzut că lumina este bună şi a
despărţit Dumnezeu lumina de întuneric.
5. Şi Dumnezeu a chemat lumina „zi“, iar
întunericul l-a chemat „noapte“. Şi a fost seară, şi a
fost dimineaţă: ziua întâi.“
Ediția de la 10 noiembrie 1688, prima ediție în
limba română, tipărită de Mitropolia București,
începe așa:
“Ne-nceput au făcut Dumnezău ceriul şi
pămîntul. Iară pămîntul era nevăzut şi netocmit. Şi
întunearec zăcea deasupra preste cel fără de fund, şi
Duhul lui Dumnezău Să purta deasupra apei. Şi zise
Dumnezău: „Să să facă lumină!" Şi să făcu
lumiină!" Şi văzu Dumnezău lumina că iaste bună, şi deosebi Dumnezău între mijlocul luminii şi între
mijlocul întunearecului. Şi numi Dumnezău lumina
zio şi întunearecul numi noapte.“
Ediția actuală a Sfintei Scripturi creștin-ortodoxe
începe așa :
“1.La început a făcut Dumnezeu cerul şi
pământul.
2.Şi pământul era netocmit şi gol. Întuneric era
deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta
pe deasupra apelor.
3.Şi a zis Dumnezeu: "Să fie lumină!" Şi a fost
lumină.
4.Şi a văzut Dumnezeu că este bună lumina, şi a
despărţit Dumnezeu lumina de întuneric.
5.Lumina a numit-o Dumnezeu ziuă, iar
întunericul l-a numit noapte. Şi a fost seară şi a fost
dimineaţă: ziua întâi.“
Din toate cele trei texte se observă o lipsă, avem
pe Dumnezeu Creatorul pe de o parte iar de cealaltă
parte fondul creației sale: cer și pământ, spațiu și
timp și evidenta lipsă a luminii. Lumina la care se
face referire nu este lumina descrisă ulterior în
facerea luminariilor, nu este vorba despre Soare și
Lună, este vorba evident de o altă lumină și am să
folosesc un exemplu nu foarte sofisticat, dar
suficient:
Să ne închipuim că vă treziți într-o zi că vă
dăruiește cineva o bucată de pământ. Curiozitatea vă
mână să mergeți să vedeți despre ce este vorba și odată ajunși acolo observați cer și pământul ce v-a
fost dăruit. Inevitabil veți observa și nu neapărat
conștient că lipsește ceva, lipsește sensul, direcția de urmat, scopul pe care îl puteți atribui acelui petic de pământ. Cădeți pe gânduri intrebandu-vă cam care
ar fi cea mai bună utilitate a acelui petec de pământ
și la un moment dat vă vine o idee. Acel moment vă
luminează ființa la propriu, acel moment este o
amintire a viitorului, știți dinainte să se întâmple ce
și cum trebuie să se întâmple cu acea bucată de
pământ. Pornind de la acea conștientizare veți
acționa în consecință.
Acel moment este posibil pentru că a existat o
relație între dumneavoastră, cerul și pământul
primit. Întâi ați fost încunoștințat, apoi ați
contemplat și a rezultat conștientizarea.
Un alt aspect important referitor la această lumină
divină este distincția pusă între lumina și întuneric,
iar în varianta din 1688 autorii adaptează textul
punctând pe distincția dintre cel mai înalt punct al
luminii și cel mai înalt punct al întunericului” şi
deosebi Dumnezău între mijlocul luminii şi între
mijlocul întunearecului.", este o distincție făcută
între conștiență și inconștiență, între cunoaștere și
necunoaștere și o asociere a cunoașterii cu cerul și a
necunoașterii cu materia, chiar dacă acestea sunt
știute, poziționând astfel potențialul de
conștientizare în dimensiunea cerului, a înălțimii de
deasupra materiei.
Întreaga succesiune de zile ale Facerii poate fi
interpretată în această notă, zilele fiind momente de
conștientizare ale omului despre structura realității.
Facerea este scrisă din perspectiva povestitorului,
din perspectiva celui care a conștientizat (zile) cele
care câte sunt și urmat de realizarea necunoscutului
din ele (noaptea), timp necesar integrării informației.
Recreația este un termen potrivit, pauza pe care
copilul o ia între ore este momentul necesar pentru
ca acesta să poată să se recompună în lumina
informațiilor pe care anterior le-a dobândit.
Zilele se succed pornind de la punctul de referință
anterior și continuă dual ,urmărind un scop, scop
validat de observația de calitate din fiecare etapă a
creației. " Și a văzut Dumnezeu că este bine. "
Ziua a șasea se termină într-o altă notă, este ziua
în care martorul conștientizează că întreaga creație
există pentru existența omului, că omul este sensul și
scopul acesteia, omul este oglinda în care și prin
care Dumnezeu se află pe sine, acesta fiind făcut " după chipul și asemănarea", menționând ".. după
chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat și
femeie." punând un egal între om și Dumnezeu și
totodată o distincție între oameni, fiind punctul în
care dualitatea creației este reunificată în
contemplarea divinului, în El însuși, după care
realizează ( " iată " ) că " toate câte a făcut..erau bune foarte ".

Ceea ce unește

Marea majoritate a istoricilor științei au
concluzionat că Revoluția Științifică a început de la
înțelegerea faptului că trebuie să existe o inteligență
ascunsă și încercarea descoperirii acesteia a creat
premisele fantasticei și profundei cunoașteri pe care
am dobândit-o în ultimele secole.
Cele mai importante personalități ale acestei
revoluții au fost oameni care au privit lumea prin
lupa credinței și nu de puține ori acest lucru le-a fost reproșat, însă o parte importantă a celor care au
criticat acest aspect au ajuns să își formuleze în cele
din urmă o viziune mai mult sau mai puțin teistă .
Nu putem fi naivi, nici într-un sens nici într-altul,
avem nevoie de prejudecăți, avem nevoie de
capacitatea noastră de a fi critici, de a discrimina
pentru că avem nevoie de contrast conceptual.
Realitatea este astfel constituită, este profund
distinctă de ea însăși și prin delimitarea pe care
rațiunea noastră ne permite să o creem, putem
observa asemănările și deosebirile și astfel
înțelegerea consubstanțialității lor devine posibilă.
Riscul ideologizării religiei este real, avem
tendința spre absolutism din nevoia noastră de
certitudine, dar nu putem să adoptăm tactica
struțului din tema de fundamentalism, povestea
profetului neascultător ne învață asta, când
conștiința dictează trebuie să avem curajul să
spunem ce avem de spus, altfel atât noi cât și ceilalți
dragi nouă vor suporta consecințele.
Este îndeajuns ca un om să spună adevărul și
națiuni se pot elibera, avem exemplul lui Aleksandr
Soljenițîn care concluziona că o națiune ajunge sub
tiranie atunci când societatea este dispusă să mintă,
când marea majoritate a populației începe să-și
reprime libertatea de conștiință, să renunțe la
propriile prejudecăți, la propriul spirit critic, la
propria rațiune.
Nu ar trebui nici să ne ascundem sub principii ce
țin de cale și care se cer respectate în acest sens,
riscul ideologizării religiei este mai mare când teama
de aroganță ne face să încălcăm liberul arbitru; ne
învață Iisus despre asta în povestea omului ce
muncește în ziua de Sabat, unde aflăm că legile sunt
pentru cei ce nu le înțeleg și odată înțelese omul este
eliberat de presiunea lor, el devine din blestemat
binecuvântat chiar și atunci când muncește în ziua
de Sabat.
Religia nu trebuie să se dovedească pe sine, ea nu
este un scop în sine, ea este și trebuie tratată ca fiind calea spre împlinirea nevoilor de conștiință, și
subsecvent, împlinirea acestora să valideze sau nu
preceptele unei religii.
Nevoia de adevăr, de frumos, de bine este ceea ce
ne unește și totodată ne diferențiază de lumea
animalelor și a vegetalelor pentru că noi suntem
conștienți de finitudinea noastră și prin adevăr trăim
experiența frumosului și gustăm binele.
Noi nu am inventat aceste soluții, noi doar le-am
constatat și am căutat să transmitem din generația în
generație înțelegând valoare relației cu ele.
Putem să ne raportăm la ceea ce ne diferențiază
fie încercând să anulăm ceea ce este diferit de noi,
fie să căutăm să dispară distincția dintre noi sau
putem să vedem consubstanțialitatea noastră a
tuturor, sigur pentru asta trebuie să fim dispuși la
sacrificarea propriilor idiosincrazii, dar asta este o
veste bună pentru că știm deja ce se întâmplă când
nu o facem.
Sensul sacrificiului este ceea ce din termen aflăm,
cuvântul vine din unirea latinescului facer și care
înseamnă a face, cu latinescul sacre și care înseamnă
sfânt și care la rândul său provine din latinescul
sanctus și care înseamnă întreg, avem deci datoria
de a ne face întregi, de a ne sfinți și astfel să ne
recăpătăm sensul și scopul existenței noastre, să fim
iar „după chipul și asemănarea”.
A nu face sacrificiu nu este o opțiune, sacrificăm
întotdeauna ceva, sacrificăm viitorul în favoarea
prezentului sau sacrificăm prezentul în favoarea
viitorului, iar tot ce are valoare implică întotdeauna
sacrificiul prezentului.
Aici și acum este un continuum, nu este un
printscreen care se limitează la frame- ul
subiectivității noastre și în care sperăm să ne
ascundem finitudinea. Aici și acum ne propune
mereu o relație cu acesta, o adecvare la ceea ce se
prezintă a fi spațiul și timpul care ne invită la
aventura explorării și experimentării necunoscutului
ce îl este și trebuie să ne raportăm cu smerenia
cuvenită, smerenie pe care o relație sănătoasă cu
obiectul admirației ne-o indică.
Respingerea tradiției, aruncarea acesteia în ridicol
ne distanțează de însăși posibilitatea înțelegerii lumii
în care ne aflăm, filosofiile noastre despre propria
existență nu pot înlocui ceea ce tradiția creștină ne
oferă, riscăm să rămânem suspendați, parțiali.
Tradiția nu respinge noutatea, tradiția așteaptă
împlinirea noului ea este și trebuie să rămână
deschisă fiind nu un scop în sine ci un vehicul.
Noi nefiind capabili să nu admirăm suntem
responsabili să fim atenți la ceea ce face obiectul
admirației noastre. Tradiția ne propune o identitate
ascunsă în toate identitățile, un obiect al
administrației infinit și măcar din această
perspectivă ar trebui să ne raportăm la transcendent
prin raportarea la o persoană, așa cum identitatea
celor dragi nu este un obiect în sine, dar a cărei
realitate nu o negăm pentru că nici identitatea
noastră nu o putem obiectiva, tot ceea ce putem este
să o exprimăm în speranța că ni se va răspunde.
Poziția de subordonare față de obiectul admirației
noastre este inevitabilă, ceea ce admirăm nu suntem,
dar dorim să fim, să avem sau măcar să avem o
relație și așa cum suntem dispuși să facem
sacrificiile necesare pentru a obține un rezultat și nu
știm dacă îl vom atinge, tot așa putem să îndrăznim
la pretenția relației cu divinul. Nebunia întru Hristos
este de preferat altor pierderi ale minții, iar o
existență căreia îi lipsește justificarea și care este
mereu umbrită de neliniștea conștiinței este sortită
neîmplinirii, parțialității și în cele din urmă
înciudării.
În lipsa relației cu divinul căutăm mereu să ne
validăm pretinsa fericire, căutăm mereu să ne
anunțăm ateismul și ratăm distincția dintre fericirea
ce zboară la prima tresărire și bucuria împlinirii din
relația cu divinul și care ne infuzează conștiința de
sens.
Trebuie să încetăm să mai bâjbâim în
profunzimea epidermică a formulelor, să nu ne mai
sfiim la pronunțarea numelui Domnului, pentru că
fundația timpurilor noastre este admirația
strămoșilor noștri față de cel puțin ideea de
Dumnezeu și ceea ce lipsește vremurilor noastre este
ritualul și rugăciunea. Ne-am distanțat de divin și
totodată de creația acestuia, idolatrizarea naturii este un deserviciu adus acesteia, nu putem pune deasupra noastră ceea ce a fost creat și este fundație existenței noastre.
Inconștienți în aroganța noastră și bântuiți de
nevoile de conștiință am permis uriașilor să coboare
din nou pe pământ, am ajuns din nou să ne
prosternăm la Priapus, ne sacrificăm din nou copii
pe altarul ideologiilor, înlocuim esența cu expresia,
marginalul cu centralul, virtutea cu păcatul și nu
realizam că o facem în cadrul aceluiași arhetip. Nu
realizăm că ritualurile noastre comune prin care
simțim să ne adunăm fie în cercuri restrânse, fie pe
stadioan ori prin care avem o conduită specifică
atunci când comunicăm și care ne idignă atunci când
este încălcată, toate acestea indică un arhetip
implacabil care ne este sursă, expresie și sens.
Datorită libertății de conștiință dispunem de
libertatea de a alege, dar pentru că fugim de
asumarea responsabilității pe care alegerile
conștiente o presupun, trăim în două lumi, lumea lui
" bună foarte " și lumea omului care nu aparține nici măcar omului și unde principialități se luptă pentru
identitatea omului, unele să ajute omul să își
dăruiască identitatea divinului pentru a-și împlini
destinul : „după chipul și asemănarea”, iar celelalte
se luptă să posede identitatea omului pentru a gusta
din experiența lui a fi după chipul și asemănarea
divinului, experiență destinată exclusiv omului.
Trebuie să înțelegem că îndumnezeirea nu
înseamnă înlocuirea divinului cu noi înșine,
îndumnezeirea este consecința relației cu divinul,
așa cum profunzimea unei relații dintre doi oameni
devine palpabilă și se înființează în identitatea
comună a unui cuplu matur.
Fiecare pas înapoi, fiecare sacrificiu făcut pentru
cuplu pe care îl fac partenerii este inevitabil umplut
de persoana cuplului și nici unul dintre aceștia nu își
pierde identitatea, ba din contră este evidențiată
pentru că dragostea are nevoie de relație și relația
are nevoie de cuplu.
Realitatea relației cu divinul, îndumnezeirea
nefiind nicidecum creată, ea este preexistentă și doar
așteaptă să fie descoperită și trăită la toate palierele ființei noastre, inclusiv în umbrele cele mai
profunde ale naturii noastre de creați.
Întâlnirea noastră cu opusul este ineluctabilă, ne
avertizează Hristos spunând:

„Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui” iar
sfinții ne spun:
„Cât despre cei ce se socotesc vrednici de a fi
înălțați fără a bea din paharul pogorârii, Domnul le
spune fără nici un echivoc: ‘Nu știți ce cereți’ ”.

În fața acestor avertismente și indicii pretențiile
noastre la o presupusă natură absolută a bunătății
intrinsecă nouă devin absurde, Iisus însuși nu
acceptă această însușire:"De ce-Mi zici bun?
Nimeni nu este bun decât unul Dumnezeu."

Noi suntem plămădiți și din aluatul dimensiunii
unde divinul s-a golit pe sine de proprietățile sale,
din dimensiunea nevieții, din ceea ce a rezultat din
distincția de sine a divinului, din care trebuie să ne
ridicăm pentru că noi înșine ne-am pogorât.
Intuiția momentului descris în Facerea este
acceptarea sacrificiului, este opusul a ceea ce a ales
Adam ( folosit aici și cu sensul de umanitate,
cuvântul Adam având și sens de nume al unei
persoane de sex masculin dar și de sens de umanitate
) când a deschis ochii și l-a văzut în lumina
viitorului pe Hristos pe cruce și s- a umplut astfel de
trufia de care noi trebuie să ne golim, așa cum
divinul s-a golit pe sine de sine pentru ca prin
experiența vulnerabilității să fie mai mult decât era,
pentru că ce altceva i-ar putea lipsi nemărginirii
dacă nu mărginirea?

Doamne ajută-ne!

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!