doar atunci când ies din casă și dincolo de vale
ca un ochi de pisică
sticlos
cornul lunii mă privește
și îmi caligrafiază cu degetul său luminos
pe pânza de ceață
nimicnicia
doar atunci eu cresc un pic peste nimic

doar atunci când îmi rămâne casa goală și-n ferestre
se lovesc secundele aruncate de ceasul care
rămas singur
nu mai înțelege care îi este rostul
iar eu le privesc peste umăr
cum îmi fac cu mâna la plecare
doar atunci înțeleg că drumul merge mai departe
și dincolo de după colț
ferestrele nu se mai văd

doar atunci când mă întorc acasă
și înăuntru e gol
și golul mă doare
dar nu spun nimănui
doar atunci știu că luna e acolo
și e mare
iar eu voi mai crește un pic și mâine
voi mai călători
și-am să număr
de câte ori găsesc drumul înapoi