Cele mai frumoase momente ale vieții sunt cele mai scurte, cele mai mici. Cu cât ne imaginăm că frumusețea este cantitativă, că trebuie să țină mai mult, că are de-a face cu eternitatea, cu atât mai mult o diluăm. Cu alte cuvinte, frumosul este cu atât mai frumos cu cât este esență a ceea ce se manifestă, a ceea ce se exprimă ca sine. Urâtul este, prin urmare, o dezlânare, o risipire a esenței ideii de absolut a frumosului. Și, ca atare, frumosul este cu atât mai frumos cu cât este mai concentrat, pe când, urâtul, este cu atât mai urât cu cât este mai absent. Altfel spus, ceea ce este frumos aparține timpului. Celui mai scurt și condensat timp. Pe când urâtul, aparține spațiului. Celui mai de necuprins și nedeformat spațiu ce poate fi definit ca loc. Dihotomia dintre frumos și urât este, prin urmare, generată de definirea spațiului din perspectiva timpului și a timpului ca arhetip al spațiului. În această geografie spațio-temporală gândirea umană de azi își caută reprezentări raportându-se trecutului gnoseologic iubitor de simbol și interpretare, de clasificare și destructurare, articulându-se din această perspectivă unei deveniri silvestre naturale în numele căreia strategia de măsurare a distanțelor este rezumată la măsurarea lumii din punct de vedere fizic. Deși în sine lumea este metafizică.

În acest context, cele mai frumoase momente ale vieții umane sunt expresii punctuale din care aceasta își generează prezența din cât mai multe și tot mai mici amănunte în care și din care își alcătuiește strălucirea.

Frumosul este, așadar, un fel de sclipire pe care lumea o adulează și în artificiu căreia se regăsește trăind pentru că o descoperă pe măsură ce își asimilează, din manifestările interioarelor ale propriilor deveniri, adâncul orizonturile în care își privește distanțele în care se manifestă.

Omul există, dar, numai între mic și mare, între sine și celălalt, gol și plin, înalt și adânc, frumos și urât. Dincolo de acest aici și acolo dăruit, înțeles ca spațiu uman, omul este un același fiind din care dihotomia Cerului în care cade Soarele, trăgând după el întregul univers uman, rămâne să se manifeste ca cele mai frumoase momente existențiale prin intermediul cărora se agață de ceea ce se manifestă ca sine golindu-se în sine. Doar astfel, în devenirea sa, își poate genera spații pe care să le umple cu ființă. Alternanța dintre frumos și urât este pentru el disonanța dintre prezență și inexistență. Continuarea acestei interpretări, abrupt vorbind, nu lasă loc decât unei singure viziuni: spațiul este omorât de timp în aceiași măsură în care timpul nu poate exista fără spațiu.

Prin urmare, ceea ce avem de făcut azi, noi, lumea noastră umană, este să abolim spațiul și timpul, deoarece aceste concepte antagonice, deși mereu reciproc generatoare, constituie fundamentele tuturor viziunilor care au născut dintotdeauna alianțele tuturor conflictelor umane.

Altfel spus, cu cât vom percepe simbolic și dialectic lumea ca fiind un întreg alcătuit din părți ce se adăugată propriei existențe, fărâmițându-se spre a genera tot mai multe întregiri, cu atât mai mult vom fi sâmburii din care se vor naște alte și alte spații și timpuri ale căror universuri nu vor face altceva decât să genereze alte și alte contradicții.

De aceea, trebuie să înțelegem că lumea în care trăim trebuie să devin un întreg realizat ca universalitate a diversității de orizonturi care o înconjură, și nu o unitate de manifestări sterile, lipsită de posibilitatea de a își inventa noi și noi dialoguri și perspective. Viitorul lumii trebuie să fie o vie expresie a trecutului care se întinde din sine prin sine spre un alt sine care devine altceva tocmai pentru că își descoperă din sine un spațiu inedit de-a lungul căruia, adâncindu-se, se înalță ca un alt răsărit din propriul apus. Dacă golul acestei fenomenologii a adâncului uman este umplut de o singură manifestare, atunci încetează să mai fie gol. Însă, dacă golul se manifestă în continuare din ceea ce nu este și, astfel, rămâne golul care așteaptă mereu să fie umplut dintr-un alt gol, atunci plinirea rămâne mereu altundeva, dincolo de imaginarul prăpăstios și malefic al unui viitor sinucigaș. Acest dincolo reprezintă un ceea ce poate deveni lumea și, prin urmare, acel adânc al plinirii care este plin de propriul sine atât timp cât este raportat golului de care se ferește să nu fie cuprins.

Clipa, prin urmare, este suprema stare de beatitudine care dă naștere veșniciei a cărei eternitate umple cu întregul ei din devenire. Prin urmare cele mai frumoase momente ale vieții sunt cele mai scurte, cele mai mici, pentru că sunt cele mai intense. Acelea care cu cât mai repede pot fi uitate cu atât dobândesc mai multă eternitate. Și toate astea pentru că și în Cer există o astfel de uitare.