Paingul își construiește lumea legând margini de obiecte între care se vede pe sine existând. Leagă, spre exemplu, marginea Mării de prima rază a Răsăritului și ultima strălucire a Lunii de adâncul în care Apa își ascunde Ființa. Între aceste orizonturi își țeasă cosmosul propriei ființări țesând din strălucirile pe care le visează universul seminal al propriului viitor.
De aceea, în tot ceea ce face, se ascunde pe sine în centrul tuturor diseminărilor sale, spre a simți etern aceleași reverberații ale mișcărilor născute din adâncurile în care și-a ancorat viitorul. Și se ascunde atât de bine în acest fund de lume încât, tot ceea ce rămâne din el devine parte integrantă, nevăzută, a tot ceea ce a construit. În acest fel, ca centru, paingul, privit din oricare orizont, face parte din întregul pe care îl generează și din tot ceea ce cuprinde vederea de care se lasă cuprins. În fapt, paingul, este ascuns, adică se ascunde, în propria sa creație de toate vederile care își doresc să îi reveleze prezența în privirile lor. Este centrul propriei lumi fără a exista în ea din perspectiva acelora care îl privesc. O stare care este dată numai de privirile exterioare care îl analizează. Pentru că, dacă ar fi privit din centrul propriilor vederi, lumea, în general, așa cum o vede paingul, prinsă între marginile obiectelor care îi definesc existența, ar fi de necuprins. O infinitate de orizonturi care i se întind din propria carne în sine, asemenea unor valuri care se risipesc pe plaja mării spre a redeveni viitoarele valuri care se vor risipi în adâncul nisipului care o îngrădește.
În universul paingilor, golul comportă deschideri fără de care toate dimensiunile existenței nu ar mai trebui să existe. De aceea, existența paingului ca și toată lumea pe care o creează, depind de marginile obiectelor între care paingul se vede pe sine existând și nicidecum de nesfârșirea pe care își dorește ori își imaginează să o exprime prin lumea pe care o construiește.