Mama a fost fructul unei lumi diferite. S-a născut în 1938, anul cel mai bun al României regale, doar ca să se trezească adolescentă în lumea stalinistă a lui Pauker și a lui Gheorghiu Dej.
Faptul că bunicul a fost aviator militar, cu tot ce însemna asta din punct de vedere al onoarei, al riscurilor și al afiliației politice, nu a fost de ajutor.
Nici faptul că bunica a fost fiică de mic moșier, domnișoară de pension și o femeie crescută să fie altceva decât dactilografa cu 2 degete, contabila autodidactă și femeia aspră, cu veșnicul Carpați în gură, care a devenit într-un final.
Într-o lume care își redefinea elitele, pedepsea onoarea și își obidea copiii, mama a căutat o minimă siguranță. O speranță de mai bine, respectabilitate și un scop în viață.
Acestea au fost soțul ei și familia, eu și Toma.
Azi femeile își permit să fie sofisticate. Să se dezvolte, să fie egale sau superioare, să își revendice, pe bună dreptate, colțul lor de univers.
Din păcate mama nu a avut această șansă. În universul trunchiat al unui tată magnific, dar omorât un pic prea devreme de viață, al unei mame luptându-se ea însăși, al unei lumi care s-a atrofiat și a unor perspective de 10% din ce avem noi acum, a ales să își caute fericirea între aceste discontinuități.
A făurit o relație de iubire de 57 de ani cu tata.
Mi-a suportat copilăria și adolescența, fără a mă urî.
A iubit fiecare por din mezinul ei.
A strâns pozele noastre, a adunat reușitele noastre, ne-a iubit copiii, ne-a purtat de grijă până la sfârșit. Chiar și atunci când de-abia mai vedea, când nu mai auzea deloc și când suflă greu la fiecare pas pe care îl întreprindea ea tot mă iubea. Pe mine, pe "Costăchel".
Viața mamei a fost : trezire la 5, muncit până la 16, gospodărie până la 21, bucurat soț și repetir.
Și nu îndrăzniți să o disprețuiți.
Am văzut zilele astea poze cu ea, inclusiv poza triumfătoare a momentului când s-a mutat la Piatra Neamț. Să scape de nebunia Bucureștiului, să înceapă o viață nouă, să ne redea libertatea.
Mărturisesc că am respectat acea poză cel mai mult. Momentul în care o femeie a ales să încerce altceva. Să fie în fine fără griji. Să o bată vântul Pietricicăi, să se bucure de ultimii ani cu bărbatul său. Lumina ochilor ei.
Azi, în ziua morții ei, remarc că a reușit. Că această ultimă frondă în față sorții i-a ieșit. Și că, în uriașă ei nepărtinire, Soarta (sau o fi Dumnezeu) i-a dat un sfârșit relativ rapid și coerent.
Fără a ști că, la rândul lui tata s-a dus.
S-a născut să fie o mică prințesă a unei lumi care nu a mai supraviețuit, a dus o muncă de sclavă a unei lumi nedrepte și a murit fericită că, într-un final a evadat din lumea absurdă spre confortul, iubirea și sensul pe care le-a simțit.
Te iubesc, mamă.
Pentru mine nu ești strigoiul umflat din coșciug ci dulcea bucată de iubire care ai fost și pe care te-aș fi putut aprecia mai mult.