Se trezi la primul zgomot al soneriei telefonului, cu pleoapele încă grele făcu un efort să privească atât cât să realizeze că mai poate lenevi preț de câteva minute, până soarele urcă versantul nevăzut al muntelui. Cu mișcări leneșe și cu ochii închiși se lipi cu spatele de spătarul comod al fotoliului continuând să viseze, până ce lumina o invadă semn că viața știa să-i găsească singură bucurii, zidind chiar și pentru o clipă locul durerilor ei. O impresionă limpezimea văzdului, atât cât putea cuprinde cu privirea muntele maestuos în muțenia sa mustind a eternitate. Soarele se întregea roșu, fierbinte și lent ca o roată de foc întârziind a dezmierdare pe vârfurile brazilor și scăpând printre ei mănunchiuri de raze. Simțindu-i căldura și măreția mulțumi în gând pentru darul primit, un val de iubire-o cuprinse și-n semn de prețuire și recunoștință culegând de dimineață semințe semănate mai demult în sufletul ei, recompuse în gând un poem în trei versuri. Absorbită de nesfârșita pace trase aerul tare în piept, își plecă pleoapele și primi sărutul binefăcător al soarelui. Plutea recunoscătoare într-un ocean de tandrețe, marea sufletului ei parcă se mai liniștise, lumini la solstițiu lecuindu-i în parte răni adânci. Activată de vreo celulă a creierului revenită și ea la viață o dată cu răsăritul, amintirea altei dimineți se suprapuse priveliștii de care cu greu reuși să treacă preț de câteva clipe gândindu-se cum ar fi evoluat lucrurile dacă nu ar fi fost acel moment de fragmentare a vieții între atunci și acum, de acceptare a realității cu capul sus …și ochii larg deschiși!(Va urma)

doar în file
mai țin calendarul –
și-un cui ruginit