Lucrurile mari sunt atat de vorbite, pentru ca sunt prea putin traite. Prea multul rudimentar al vietii, are parte de rare si infime sentimente personale. Restul sunt idei colective, pe care dintr-un instinct confortabil, le-am categorisit in pritenii, dusmanii, simpatii si chiar iubiri, de mana a doua.
De fapt unui om nu-i trebuie un infinit reper in sitemul de valori pe care si-l va dezvolta, ci cateva puncte cheie din trecut, ce i-au marcat gandirea. Denaturate prin vechime si mai mult, imbatranirea artificiala a acelor pure sentimente, din bravura, frica de inteles a despartirii de ele pe veci, saturate de atata amintire; la un moment dat vom sti cu certitudine, ca singurul sentiment aproape de nealterat este cel al constientizarii vietii. Vom pretui din ce in ce mai mult putinul din ce in ce mai putin, cu fiinta noastra din ce in ce mai mica.
Sentimentul, e cheia spre cunoastere. De-l ai prea mult incepi sa vezi mai mult decat te tine privirea, de nu-l ai, iti traiesti finalul pana la moarte. Sec si de prost gust ca insusi finalul neindestulator pentru tine ce n-ai avut parte de inceput; mereu neobosit si retraind la infinit acest inconstientizabil nimic.
Iubirea nu deschide nici o poarta, doar le-ncearca; pierderea ei iti da infinite chei, pentru cateva usi, in spatele carora vei da de alte usi de-asta data lipsite de siteme de securizare. Abia atunci incepi sa cunosti hazardul.