Zgândări iar telefonul cu privirea. Cutia aceea de plastic alb, lucios, ascundea singura lui legătură cu prezentul. Cablul, negru, răsucit sălbatic, părea uitat acolo și conectat aiurea. Dacă ar fi ridicat receptorul, dar n-o va face, asta știa cu siguranță, ar fi putut auzi sunetul ascuțit al tonului... uneori sună trist, ca o sirenă de ambulanță, alteori strident, ca o alarmă de mașină sub care s-a adăpostit de ploaie un câine gri. Vesel nu și-amintește să fi auzit tonul. Sau poate a uitat... Ar fi putut forma un număr, la întâmplare. Ca atunci când ești copil și crezi că toată lumea abia așteaptă să râdă cu tine. S-aștepte... să sune... Ocupat. Ca o ușă închisă la capătul unui coridor fără ferestre. Tresari chiar dacă n-ai idee ce-ar fi putut să se-ascundă în spatele ei. Și-ți e frică, pentru doar o clipire din ochii orbi, să te-ntorci. Dar trebuie, umărul tău stâng nu rezistă la uși închise. Și formezi iar... Acum sună. Lung, prelung... și când să închidă, să-i răspundă cineva... un alo obosit, e doar 1 noaptea. Sau un alo furios, deranjat din fața televizorului. Un alo cald, al așteptării. Un alo repezit, spus de după umărul lipit cu receptor cu tot de cap, peste o chiuvetă în care burlăcia își spală batistele. Sau un alo străpezit de atâtea telefoane la care nu vorbește nimeni, dar știe ea cine e... Dacă ar ridica receptorul... toți acești oameni ar începe să existe. Să respire, să gândească, să iubească. Lumea s-ar umple brusc de voci. Spațiul alb în care-și rostogolește acum ochii, s-ar umple de viață. Viață crudă, cu asperități, viață primitivă de miez de noapte.
A fost o vreme când plângea la telefon. Sau râdea. Visa sau uita, se resemna sau urla până apăreau pete roșiatice pe pereții incredibil de albi. Telefonul era legătura lui cu trecutul și cu viitorul. Nu exista prezent pentru că nu exista cuvânt care să rămână doar în receptor. Toate zburau, abia rostite, fie și șoptit.
Cutia aceea de plastic ascundea milioane de oameni în viața cărora ai putea irumpe, ca un intrus cu ochii pe ceas. Apare în viața lor preț de un cuvânt, două, și apoi dispare. Dar există. Măcar în momentele acelea exista pentru oameni. E doar o voce fără nume, dar măcar... Oamenii aceia se concentrează o secundă, sperând să recunoască vocea. O secundă, ești întruchiparea speranțelor lor că la capătul firului s-ar putea afla...
Un schimb echitabil de vieți. Și ei și el ar începe brusc să existe unii pentru alții, în spațiile lor conformiste, între pereții lor albi. Preț de un alo, oamenii aceia și el ar fi împreună. Preț de un alo... doi...