Fac stagiul pe sectia de pediatrie. Sunt internati copii frumosi, copii bolnaviori, sugari, copii mai maricei, unii cu mamicile lor, altii singurei...sunt unii copii abandonati de mamele lor in spital si stai si te gandesti...ce fel de mama ar putea face asa ceva?

Abia ne asteapta acesti copii sa mergem dimineata la ei si ne povestesc despre afectiunile lor cu seriozitatea unui matur (cei mai mari, care pot vorbi).

Nu stiam ca diabetul poate aparea de la varsta de 5 ani iar fetita de 14 ani sa imi povesteasca, ca si cand ar fi ceva deja intrat in normal, ca are diabet de 9 ani (pentru ea, de fapt, injectia aceea cu insulina e o rutina zilnica), cum nu stiam ca o mama de 23 de ani poate da nastere unui copil cu sindrom Down. La fel, nu imi imaginam ca o mama isi poate lasa copilul internat din iulie pana in octombrie in spital, si cine stie pana cand, de acum incolo...e adevarat, copilul are grave probleme neurologice, dar e totusi copilul ei...

Sunt unii grasani frumosi pe sectia de reanimare care cand ne vad ne arata dintii (cei care au), iar daca vad ca le zambim, rad si ei cu guritele pana la urechi, dezvelindu-si gingiile sau cei 4 dinti - 2 de sus si 2 de jos, care denota faptul ca deja nu mai sunt niste "copii", dom'le! Ce e mai simpatic e ca daca vreunul considera ca e cazul sa ia atitudine, ceilalti ii urmeaza exemplul si au atunci loc concerte pe mai multe voci...si ce voci...una mai puternica decat alta

Sunt minunati si ar trebui sa fie sanatosi, sa nu aiba de-a face cu spitalul, sa fie cu mamicile lor si sa aiba familii care sa ii iubeasca pentru ca personalul sectiei nu va putea darui niciodata, oricat s-ar stradui, dragostea pe care un copil ar putea-o primi de la parinti.

Nu as putea fi medic pediatru niciodata.