Când mergi cu tramvaiul 102 pe Soveja până la cap de linie, treci de Delfinariu și ajungi pe buza mării, dai de o berărie numită de toți "La Copac" pentru că a apărut în jurul unui copac umbros crescut la marginea povârnișului.
Aseară ne-am întâlnit acolo cu fratele meu si nepoata mea, ambii cu soții. Noi cu interesul declarat să le dăm invitații la nunta fetei, ei dezinteresați. Le-am dat invitațiile si le-am trântit pe un ton serios, chiar imperativ, fraza învățată de la cei cu experiență, frază pe care până atunci, de rușine, evitasem sa o scriu pe invitații sau sa o spun în ocazii similare:
- Vă rugăm ca în termen de două săptămâni să confirmați prezența.
Mi-au răspuns la fel de serioși:
- Ne consultăm agendele și vă dăm un telefon.
După care ne-am uitat în jur sa comandăm câte ceva. Erau două chelnerițe tinere și drăguțe. I-am făcut semn uneia și a venit. Am comandat, și-a notat într-un carnețel și a plecat. După zece minute am chemat-o iar:
- Se aude ceva cu comanda noastră ?
- Ați comandat ceva ?
Noi amuțim pentru moment. Apoi îi repetăm comanda și în sfârșit vine cu berile.
După o jumătate de oră situația se repetă. Noi comandăm, ea se plimbă de câteva ori printre mese după care vine la noi cu o ezitare în voce:
- Trebuia să vă aduc ceva ?
Între timp un grup vesel de vreo 7-8 bărbați însetați de la masa alăturată se lămurise cum stă treaba și unul dintre ei pleacă la bar și aduce halbe pentru toți.
Peste cinci minute pleacă o familie de alături. Una din chelnerițe ia halbele goale de pe masă. Cealaltă ia o sticlă de plastic și cu o mișcare scurtă din încheietură, îndelung exersată, o aruncă peste gard.
Terminăm și ne hotărâm să plecăm. Vine aceeași fată și dă să ia halbele. O opresc.
- Lăsați că le aruncăm noi peste gard.
Hohot general, dar nu s-a prins de ce râdem, așa că n-am mai insistat.
Vede că nu plecăm și ne întreabă, ușor nedumerită:
- Aici s-a plătit, nu-i așa ?
- Da, îi răspund eu serios.
Pleacă. Doamnele ma ceartă:
- Dane, la cât sunt astea de zăpăcite și așa pun din buzunar în fiecare seară.
- Am glumit, mă dezvinovățesc eu și o chem iarași.
- Faceți vă rog socoteala.
- Ce ați consumat ?
- Păi ai notat de fiecare dată.
Iși consultă carnețelul.
- Cred ca am rupt foaia.
Îi dictăm pe rând. Pe o foaie albă din carnețel își notează niște sume una sub alta, într-o unitate de măsură inedită, unde denominarea se făcuse cu trei zeroruri nu cu patru. Adică o halbă costa nu 20000 lei vechi și nici 2 lei noi ci 20. Îmi dau seama că e un sistem cunoscut și în câteva secunde mă luminez la față: erau “mii lei vechi”, unitate de măsură folosită la bilanțuri, unde din cauza inflației nu mai încăpeau cifrele pe formularele de mână, iar pe calculator apăreau steluțe la totaluri. Numai că privind-o mă lămuresc repede că fata și contabilitatea sunt paralele. Pe hârtie erau cam 4-5 sume, așa că se scarpină în cap și după câteva încercări eșuate își scoate celularul să adune cu calculatorul. Și așa mergea greu așa că după cinci minute îi iau foaia și îi fac eu adunarea cu pixul. Mă crede pe cuvânt și mulțumește călduros pentru bacșiș.
Plecăm râzând și ne conduce până la ieșire, fericită că ne-am simțit bine.
Pe drum dezbatem un subiect interesant: cum predau fetele banii și în general cum se ține gestiunea. Cum dintre noi câțiva aveam noțiuni de contabilitate, ajungem la concluzia unanimă ca singura variantă este metoda inventarului intermitent. Adică prin măsurări se constată câtă bere s-a băut în timpul zilei și seara fetele trebuie să pună banii. Chestia asta ne-a întristat un pic, până ne-am amintit cum debarasau sticlele de plastic și am izbucnit iar în râs:
- Prostia și lipsa de civilizație se plătesc !

Stau și mă întreb dacă experiența nu poate fi repetată în mod premeditat. Adică un patron deștept să-și ia niște chelnerițe istețe, plăcute la înfățișare, care sa simuleze prostia. Efectul e garantat, n-am mai râs atât de foarte multă vreme.

august 2005