În sesiuni nu învățam în cameră la cămin ca să nu mă tenteze patul sau discuțiile cu colegii. Preferam un loc public, de obicei sala de lectură a unei biblioteci. În anul I am mers la cea din Polizu, avea geamuri mate despărțitoare și oferea o izolare mai bună. Apoi m-am mutat la BCU, era mai central iar seara făceam o plimbare prin Cișmigiu în drum spre casă.

Acolo la BCU am cunoscut cea mai fascinantă persoană din perioada studenției, tanti Gabi. Oficial era administratorul Aulei BCU. Neoficial era o adevarata patroană. Deși nu avea mari posibilități materiale, deși era slobodă la gură, impunea respectul tuturor celor care o cunoșteau. Singurul cuvânt care i se potrivea era Doamna, cu literă mare. În Aula BCU se organizau foarte des expoziții sau vernisaje de pictură. Veneau acolo toți pictorii mari ai Bucureștiului. Pe tanti Gabi toți o cunoșteau, toți o respectau.

In tinerețe, soțul ei avusese o făbricuță. Comuniștii nu numai ca i-au naționalizat tot, dar i-au și închis pe amândoi, mi se pare ca le-au găsit niște cocoșei. Soțul a murit în închisoare. Tanti Gabi era singura persoană pe care am auzit-o înjurându-i pe comuniști în gura mare, indiferent de public. Și o făcea cu o savoare rar întâlnită !

Accepta un mic cerc de studenți, nu mai mult de patru- cinci. Pe mine și pe fratele meu ne-a dus acolo un student în ultimul an. Mai târziu am dus la rândul meu un coleg de grupă. În fiecare zi aveam dreptul la o cafea. Dar ce cafea ! Niciodată până atunci și nici după aceea nu am mai băut o asemenea cafea.

Am fost o data la ea acasă, să o ajut la cumpărături și mi-a arătat procesul de producție. Primea pachete de la o prietenă din Brazilia. Cafeaua era verde. O alegea cu grijă, păstra numai boabele întregi și frumoase. Arunca cel putin un sfert. Apoi o prăjea la un aparat gen rotisor, până căpăta o culoare cafenie (evident !) uniformă. O trecea printr-o râșniță manuală de alamă. Apoi o cernea printr-o sită de mătase. Totul constituia un adevarat ritual, pe care nu îl încălca niciodată. Pregătitul cafelei nu era ceva deosebit, acasă folosea aragazul iar la BCU un reșou electric. Dar din ibric iesea o aromă nemaîntâlnită, iar gustul era ceva de vis. După ce beam ceașca cu sfințenie, pe fund rămânea o pastă maron închis în care nu vedeai și nici nu simțeai între degete din ce e compusă.

Pe vremea aceea unul dintre subiectele predilecte de discuție era proiectul de a deschide o cafenea unde să vină toată boema artistică a Bucureștiului. Tanti Gabi cu cafeaua și noi, studenții, cu servitul la mese. Bineînțeles, visam ! Astăzi s-ar fi putut realiza. Dar... La câțiva ani după terminarea facultății, colegul meu de grupă care rămăsese în București m-a anunțat telefonic, cu durere în glas, că tanti Gabi a murit. Am facut o cafea și am vărsat un strop în amintirea ei.