Prin anii ’80 eram internat în spitalul de ortopedie de la Eforie Sud, cu dublă fractură de tibie și peroneu. Stăteam într-un salon mare vreo 10-12 bărbați, de toate condițiile posibile, n-aveam bani să-mi plătesc o rezervă. *)
Printre colegii de salon era un moldovean tânăr, de la țară. De două ori pe lună primea niște bani de la ai lui. În seara respectivă ieșea în oraș (deși disciplina era strictă în spital, cei internați pentru recuperare puteau ieși oricând) și venea beat pulbere.
Într-o zi îl apucase cheful de filozofie:
- Băi nene, am auzit că există oameni care au bani mai mulți decât au nevoie, așa e ?
- Așa e, sunt destui.
- Atunci spune-mi și mie, cum de nu umblă beți de dimineața până seara ?
*) Nu-mi pare rău ca n-am stat într-o rezervă, în perioada grea de după operație colegii de salon m-au ajutat mult mai mult decât îmi puteam închipui. Atunci am realizat prima oară că bunul simț și omenia sunt mult mai importante decat educația.


Am avut un tată secund, cu vreo unsprezece ani mai mic decat maică-mea. Avea multe calități, dar în primul rând avea o inimă mare cum rar găsești, m-a crescut cu mai multă dragoste decât dacă aș fi fost copilul lui. Și eu și fratele meu îi spuneam tata Titi, nu puteam rosti “tată” către două persoane diferite.
Mai spre bătrânețe părinții mei stăteau de vorbă. Maică-mea cade pe gânduri și zice deodată:
- Măi Titi, când o muri primul dintre noi nu știu ce-o să mă fac fără tine !
Replica a fost repetată de multe ori în familie, totdeauna provoca aceleași hohote de râs. Hazul era accentuat de diferența inversă de vârstă. După ce a murit tata Titi aceeași replică era amintită cu nostalgie. Mama mea a murit nouă ani mai târziu, ani în care și-a dat seama cât adevăr era în cuvintele “nu știu ce-o să mă fac fără tine”.


In tinerețe, ținând cont de diferența de vârstă, maică-mea avea uneori accese de gelozie. Într-o zi tata Titi și-a uitat acasă carnețelul cu telefoane. Maică-mea îl răsfoiește, curioasă. Printre multe nume de familie găsește și unul de-a dreptul dubios, scris neglijent, Marga. După câteva ore de frământări și ezitări, pune mâna pe telefon:
- Alo, doamna Marga ?
Răspunde o voce de bărbat:
- Cu cine doriți ?
- Cu doamna Marga, vă rog.
- Greșeală, duduie, aici e MORGA.
Ne-a povestit ulterior că nu se putea opri din râs. Fără îndoială și de ușurare, dar nu numai. Culmea este că numărul de telefon figura acolo chiar în vederea unei farse, dar nu pentru maică-mea ci pentru un coleg de serviciu. Nu e pentru cine se pregătește…