Ursoaica cerșetoare

Prin 2001 eram în concediu la Bușteni, cu soția și băiatul meu. Ocazional, un taximetrist ne propune o excursie în care el și taxiul lui, încărcat cu un grătar și câțiva cărbuni să ne stea la dispoziție o zi întreagă, contra unei sume modice. Excursia propusă avea un traseu interesant: Cetatea Râșnov, Castelul Bran, Peștera si Cheile Dâmbovicioarei. Acceptăm, ne îmbarcăm cu toții a doua zi dimineață și plecăm pe serpentinele Predeal- Pârâul Rece- Râșnov. După Pârâul Rece, la o curbă în ac de păr, oprește mașina în dreptul unui luminiș. Era acolo un urs cerșetor, stătea pe marginea drumului și aștepta ca turiștii să-i dea de mâncare. Îi dăm și noi niște pâine din mașina. Șoferul zice:
- Puteți să coborâți, e obișnuit cu oamenii.
Coborâm sa facem poze. Șoferul, cu aparatul în mână, ocolește luminișul să caute o poziție mai bună. În acel moment ursul se ridică în picioare și începe să ragă și să-și agite labele, furios.
- Văleu, ziceai că-i cuminte ! exclamăm noi și o zbughim în mașină.
După o secundă înțelegem motivul agitației: din spatele șoferului apar din pădure doi pui de urs. Ursul era de fapt o ursoaică. Prudenți, rămânem în mașină și facem poze de acolo. În final le-am dat toată pâinea, a trebuit sa completăm proviziile la Bran.

După trei ani ne întorceam pe același traseu de la Sâmbăta, cu încă o familie în mașină. La un moment dat suntem obligați să oprim, vreo cinci mașini blocau trecerea.
- Accident ! exclamă unul dintre noi.
Da’ de unde. În șosea erau ieșiti doi urși cerșetori și cei din fața noastră le dădeau de mâncare. Puii crescusera și îi luaseră locul mamei lor.


Copiii de la peșteră

În aceeași excursie de care vorbeam mai sus am ajuns în final la Cheile Dâmbovicioarei. Un peisaj mirific, încă de la intrare ai impresia că în timpurile străvechi un uriaș a dat cu paloșul, tăind muntele în două. O vale adâncă, pe fund șoseaua, alături Dâmbovicioara rece ca gheața, pereții drepți de o parte și de alta. Ne-am oprit pe la mijloc, șoferul a pus grătarul în funcțiune, am scos niște berici, am făcut plajă, ne-am bălăcit puțin în apă, am încercat mici ascensiuni.
Dar nu ăsta e subiectul principal. Pe la intrarea în chei, pe dreapta, dai de Peștera Dâmbovicioarei. Înainte de intrarea propriu-zisă e un fel de pervaz cu balustradă, unde așteptau cuminți o duzină de copii, cu vârste apropiate, 10-12 ani. Când ne-au văzut hotărâți să intrăm s-au uitat unul la altul, să vadă al cui e rândul. S-a ridicat o fetiță și și-a oferit serviciile de ghid. Amuzați, am fost de acord. Și nu ne-a părut rău. Peștera e mai mică decât cea arhicunoscută, a Ialomicioarei. Dar calcarul s-a depus pe pereți în forme ciudate formând o sumedenie de basoreliefuri și arabescuri. Ghidul nostru, foarte serios, ne-a povestit câte ceva despre fiecare, ne-a recitat mici istorii și poezioare, ne-a condus și ne-a îndrumat cât se poate de competent. În final n-a vrut cu nici un chip să spună o sumă:
- Dați cât vreți dumneavoastră.
A trebuit să apreciem noi. Cred că a fost mulțumită, i-a mijit un zâmbet în colțul gurii. Dar și noi am fost mulțumiți.


Trecerea de pietoni

Vorbeam mai devreme de întoarcerea de la Sâmbăta, cu o familie de colegi. Eram pe șosea între Poiana Þapului și Sinaia. În față o trecere de pietoni. Zebră, marcaj, tot tacâmul. Dar nu o respecta nimeni, mașinile treceau cu viteză destul de mică dar în flux continuu și într-un sens și în celălalt. Pe dreapta un tânăr, având pe cap o pălăriuță în formă de clop, încerca de câteva minute bune să traverseze șoseaua. Făcea un pas mare demonstrativ, arăta cu ambele mâini semnul, arăta zebra, arăta pumnul. Degeaba, nu-l băga nimeni în seamă, mașinile treceau ca și cum n-ar fi fost acolo. Parcă era omul invizibil. După ce am trecut și noi, duși de val, și-a ieșit rău din pepeni, și-a smuls clopul de pe cap și l-a trântit cu năduf de pământ.
Nu ne-am putut opri din râs vreo cinci minute bune.