agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-11-30 | | Înger plângând Îngerul meu e un înger trist. Nu îl știe pe Elohim, n-a auzit de Christ. Îngerul meu ne cunoaște pe noi pe de rost; Cu numele noastre, cu ziua de zi, Cu nopțile alungite prin calendare… Ne toarnă în trupuri o împăcată licoare Păcătoasă, fără păcat. Am murit de o mie de ori Și de o mie de ori am reînviat Până la aburul umbrei tale plutind prin livadă Până la lucrurile care s-au obișnuit să te vadă Până la cojile stacojii din care fericirea s-a dezghiocat. Îngerul meu e un înger trist Pentru că nu poate înțelege De ce un suflet aproape rotund Umblă pe două ființe Una fără alta betege Când unul ar trebui ca să fie… Îngerul meu, câteodată, Se ascunde și plânge. Þigara definitivă Fumăm țigări cu eter. Dragostea e de pământ, Lacrimile, de cer. De moarte mi-e sete, De viață parcă-s stingher. Tu?... Nu mai știu cine ești. Te privesc dintr-o umbră bolnavă, Mama mă strigă din vis pe numele mic, Speriată și gravă. Are vocea înaltă. Mi-e frig și urât. Am pierdut și puterea de a te fi dorit. Îngerul nu-mi mai zice nici un cuvânt. Și totuși, Te aștept în dragostea ta, Ca un bețiv într-un birt părăsit, Ca un flutur în pupă. Inimă stă să se rupă În corzi viorìi… Vino, Când ai ca să vii Sau închide cu zgomot fereastra. Nu te mai pot iubi Altfel, decât definitiv, Cât fumăm, absorbiți, Din țigara aceasta. Versul pe cruce Ce ți se pare de neînțeles Că din mine n-a rămas decât vers, Vers și mâhnire Un lung prohod început chiar la nașterea mea… Cum vrei să râd când veselirile mele Sunt dincolo, în inima ta Din care-am fugit. Aici a rămas o carcasă Unde mișună felinele în întuneric. Ori nu înțelegi că nu pot Să trăiesc pe jumătate, Cu zilele întretăiate, Cu respirația arsă Cu sensul vieții absent? Mai degrabă aș muri Decât să nu te mai știu iubi. Și nu mai fi trist De parcă cineva ne-a furat Sufletele Cu tot cu dragoste Și a fugit de pe crucea lui Christ. Dreapta și stânga Sunt totalmente distrusă. Partea mea stângă e otova. Inima, ca o casă îndelung părăsită, Nici nu așteaptă pe cineva. Ochiul cel bun s-a topit pe jumătate, E gol și lucios; În el nu mai joacă boltit, Chipul îngerului frumos... Încă te mai iubesc Cu durerea de a nu ajunge până la tine. Încă te iubesc, Sfâșiat îmi e sufletul, Ca o coadă colorată de zmeu. Lumea e împotrivă, Viața e împotrivă, Partea mea dreaptă e împotrivă Și totuși, Eu nu vreau să cobor Din acest amețitor carusel Unde-mi frâng oasele, Unul câte unul, Unde-mi strivesc zilele Una câte una, Unde-mi sting viața câte puțin, Pentru că, doar la capătul acestei nimiciri, Voi afla cine sunt cu adevărat. Zămislire Dragostea nu e bună. Florile știu asta. Ele stau liniștite cu rădăcinile în pământ Și petalele tremurând de culoare; Ele sunt egale-n destin Și zămislesc fericită splendoare; Dragostea nu e bună. Piatra își curbează spinarea Și surâde în adâncul tăcerii. Nu știm ca pietrele să iubească, Ele sunt temelie oricărei zidiri. Numai omul, de om ce este Nu se poate închipui în afara iubirii... El se zămislește în jurul dorului din inima lui Încet, cerc după cerc, Cum perla în măruntaiele scoicii, Din sfredelitoare durere. Dragostea nu e bună Oamenii nu știu asta. Mărul dintâi Ne-am întors în mărul cuminte: Două semințe căpruie și reci Miez alcalin, coaja dulceagă. Viața întreagă, moartea întreagă, Stau și așteaptă gustarul. Peste potecă trece un șarpe-ntristat. Domnul scormonește cu toiagul prin iarbă, Zâmbind într-o parte. Văzduhul miroase a slovă necoaptă Și a păcat neumblat. Mă uit la liniștea ta prin solzul curat și sticlos. Ești așa de frumos!... Copacul din mine foșnește zornăindu-și lumina, Toată, în sărbătoare, grădina așteaptă. Trebuie că astăzi e ziua cea neînțeleaptă. Chipul din umbră M-ai împins în prăpastia lumii Și în apa neclară, Mi-am zărit chipul întâia oară. Nu era de om. Nu era de fiară. Aveam doar un ochi și altceva nimic: Nici cu ce să-ți vorbesc, Nici cu ce să-ți fac semne. Am plecat în pustiu, Să cunosc vântul și să întâlnesc luna. Ea a alunecat printre dune Doldora de singurătate. S-a uitat la ochiul mirat și s-a clătinat: „Nu ești de pe-aici, cum te văd. Ce crezi că e de aflat?... Numai ce vei trăi cu oasele și cu inima ta Te va lumina. Și să nu te lepezi de dragoste, Oricât de adânc ar durea.” Și s-a îndepărtat ca o nălucă mlădie Prin cerneala nopții de hârtie. Știu că voi înțelege într-o zi. Între timp mi-am așezat sufletul pe o piatră, oricare. Vântul sapă un rid sau un rictus în pojghița apei, într-o încercare De a-mi spune ceva sau de a mă face să râd. Tu ești așa de departe de parcă n-ai fi Iar eu am rămas întipărită-n oglindă Ca o parte de lună Care a uitat să apună Și scrie pe cer, scrijelind ca o fată pe grindă, Zilele trecute de la îmbrățișare Și numele cald și secret al celui iubit. Nu știu ce să-ți mai spun Și am uitat și de ce am venit. Sora mea Să vină moartea, sora mea plăcută, Să-mi stea ca pasărea-n amiază, pe o creangă, Să mă privească veselă și mută Și eu să nu mă tem că nu-s întreagă. Mi-ești drag, ți-s dragă. Nici la-nceput, nici ultimii din soartă. Din cerurile frânte rând pe rând, Am înălțat pentru iubiți, o poartă E ferecată cu un jurământ. O va deschide, în urma noastră, luna, Când trupurile noastre în pământ, Vor întări că dragostea e una. Nu mai știu Nu mai știu care inimă Doare atât de curat, Inima mea de femeie incertă Sau inima ta de înger damnat. Nu mai știu ce culoare trebuie să aibă lumina Și cât de sus ajunge sufletul îndrăgostit Nu mai știu nimic din câte n-am împlinit; Toate s-au zămislit și s-au rostuit Ca niște pietre cuminți într-o albie secată de râu. Sunt un fir în pustiu, fierbinte și singur Peste care adie răcoros cineva. Nu aud decât o arsură. Și nu știu dacă e o lacrimă pe o piatră încinsă sau e inima. Distanță Oamenii sunt foarte frumoși și înalți. Sunt alcătuiți din mai multe substanțe rotunde Au un înveliș moale și sensibil Și sunt umpluți cu lichide. Ei umblă în cerc și visează vise de oameni. Toate gesturile lor îi trădează. Se tem să spună ce simt. Inima ... o consideră doar o pompă Și nu-i acordă o importanță prea mare, Nici simțămintele nu sunt la mare preț. Sunt atenți, foarte atenți, la conținutul lor Care trebuie completat permanent. Sunt mânați încoace și-ncolo, ca mareea, de spaimă. Unora li se sparge învelișul din care Curg afară adevăruri, dureri, frici, lacrimi, neputințe, Suferință, tristețe. Ceilalți îi dau la o parte, la început mai ferit, apoi cu îmbrânceli. „Aici nu se spune adevărul”. „Aici nu se plânge”. „Aici nu se ne-împlinește”. Oamenii sunt frumoși și multicolori Uneori îmi doresc să fiu așijderea. Dar nu cred că pentru această inimă vorbitoare Două picioare de om și un înveliș ar fi de ajuns. Prefer să îi iubesc de la această distanță. Aievea. Implorare Doamne, Fă o singură dragoste acestei hume în care ne-ai zidit! Aproape că te-am deslușit Desenând preocupat și tăcut. Am împlinit tot ce ne-ai început Mai puțin înserarea cu gust de migdală... Stăm țintuiți ca două piroane de piatră roșie În zidul timpului. Sub tălpile noastre curge, în sepia, un fel de realitate. În dreapta, se unduie lent Fuioare galbene de lumină pudrată, eterul de gheață albastră, fluide în globuri verzui; În stânga, tot ce nu știm vedea este întrutotul viu. Suntem o răspântie albă Într-un câmp nesfârșit. N-am întors privirea niciodată. Doamne, Nu poți să pui în această inimă cu două puteri, Dragostea prin care ne dobândim Þie Ca niște flori? Și nisipurile, și raza Ta nenumărată, Și norii din vise știu Că noi suntem una. Nu ne mai lăsa osebiți Și fără sfârșit. Portret Uneori te iubesc într-atâta de tare Încât soarele însuși vine în lume De la mine din stern. Te ridici Încâlcit printre razele drepte și somnoroase Pleoapele tale se zbat în linia zorilor Ca un refren. Pe mare se înfiripă un vânt afânat. Pielea trupului tău ca o hartă De continent încă nedescifrat Nu delimitează doar un trup de bărbat. Univers trepidând de seve, arome și mirt stele necunoscute, spații fără distanță timp fără curgere pământ nelumit iubire fără iubit Ești înalt și vechi ca un mit despre facerea lumii dintâi. Nu știi nimic despre toate acestea Dar când ridici brațele, cerul prinde putere. Ești ochiul curat și blajin dintre cuget și vrere Prilej pentru libera trecere a pietrei în apă A omului în om, a frunzei în lumina de vară. Trebuie doar ca soarele să vrea să răsară. Colorit Bărbatul e singur cu mâinile goale în mijlocul vieții – stâlp în pustiu. Caută cu privirea de jur-împrejur, un reazem, un ungher, un prilej pentru fiu. De undeva se aude o jelanie Apoi, hohote cristaline. Viața netrăită împunge sângele, pielea, oasele, cum soarele, la răsărit, întinde mreje galbene peste coline. Începutul este trandafiriu. Încercările au o dominantă vibrare. Durerea e mov, Deznădejdea e gri. Iubirea e un curcubeu beat de fiecare culoare. Cine zice că moartea e neagră? Poate o limpezire albastră Între nadir și zenit, După multele încercări De a fi împlinit. Inscripții De-a lungul zilelor mele scrie „durere” așa cum scrie pe cer „Dumnezeu”. Păsările ară văzduhul căutând semnele sigure. Eu caut să știu de ce m-am întâmplat pe aici, să văd via întreagă, extazul în strugure și plăpânda lumină din visul fratelui meu, omul care aduce sămânța și timpul, când nu mai are putere... Ce e femeia? – dar glia? De ce se înfoaie păpădia după ce singură și fără de dragoste se sporește în semințe striate?... E un suflu egal peste toate și pare a nu fi și în mine deși, toate le alcătui cum se cuvine. Norii se bulucesc peste scrisul din cer. Parcă a șters cineva și amintirea durerii pe dată. Iubesc un bărbat fără chip. Are pasul felin, ochiul curat, Gândul de piatră. Doar în vis îl pot zămisli. El rescrie în mine istoria lumii de apă de pământ și de cer cu o caligrafie fierbinte și riguros ordonată. Inima Inima mea a câștigat forma inimii tale, Bărbat frumos, înfășurat în miracol umbros! Mi-e tare dor de tine mereu. Am uitat că mi-am destinat niște clipe doar ale mele, am uitat că femeia nu iartă și că ești răstignit... Am văzut, izbucnind dintre coapsele toamnei, liliac înflorit! Am văzut cum dosește, șireata, galben în frunze, și viața cu moartea stau la un loc într-o singură oră la nesfârșit. Cum să nu fii fericit? Predestinat Te clatini în sângele meu ca o luntre pe râu. Nu știu să-ți vorbesc cu adevărat. Spun doar niște sunete liliachii și, după intensitatea ochilor tăi, știu că ai înțeles. De la o vreme, nu e nevoie de vorbe... Poate că nu există dragoste, dar atunci, ce caută Dumnezeu, cu mănunchiul de înțelesuri la noi în livadă? Poate că nu știu să te iubesc altfel decât cufundată în inima ta moale și bună sau ca o câmpie care-și aleargă dropiile sub un cer desenat. Nu știu să te iubesc decât cum o femeie iubește bărbatul interzis și predestinat. Și cine se încumetă să desfacă lumina de lună? Contururi Tu desenezi în zare dimineți de sineală, fistic și lămâie. De sticlă par norii, arborii – din hârtie glasată, oamenii, din carbon lustruit... E un spațiu clar și curat și un copil ar fi bucurat să primească în dar o cutie alcătuită din culoare, vânt și lumină. Între noi e distanță de doar o privire. Ne uităm pe rând, cu sfială. Poate nici nu încălzești sub pleoapele calme același contur... Poate nici felul în care în mine te strig nu ajunge la tine prin frig... Poate frunzele tale-s mai grele, poate cerul meu e impur... Al cui este ochiul ce aleargă-ntre noi potrivind, din grabă, galben, Albastru Linie, Umbră, Blestem? Dacă Dumnezeu nu există, de ce mă mai tem să nu îmi vadă inima cineva Și s-o deseneze? Dacă toate trebuie să fie așa cum se află, a cui este ziua piezișă, și altele multe, îngrămădite-ntre noi? De ce la tine e soare, și pe mine mă adulmecă ploi? Cred că cineva aruncă în noi cu spirale din spinările stelelor și ele cad în noroi. Evoluție Moartea nu vine niciodată la mine, face rotocoale largi prin desiș. Mai întâi tata cu palmele lui răbdătoare ca două continente brăzdate de întrebări și lehamite, cu viața lui de derviș. Apoi bărbatul care mi-a coborât trupul de elf într-un trup de femeie, și iar, camaradul vânător de metafore pure, scormonind cu venele goale la rădăcina vocalei. Apoi aproapele aproapelui meu ca o săgeată de jad împotrivindu-se legii... Am murit cu toate plăpândele, mereu, Exersând, iar acum nu pot ca să mor, și cât aș vrea să sting odată acest lanț nesfârșit de cruci adăugate! Trebuie să fie vreun fel de a muri și pentru o părere de viață... Numele meu Cum crezi tu că s-ar putea trăi fără tine când toate rădăcinile și terminațiile destinului meu sunt vecine cu respirația ta miresmată? Cum crezi că aș vedea soarele altfel decât ca pe o minge inutilă și roșie, toată pătată, dacă tu nu l-ai umple de căldură și sens? Cum ar fi frunzele și aerul lor îndrăzneț fără genele tale de pețioluri grațioase și ce fel de verde-aș vedea? Cum să fie sărutul ceva fără gura dulce a ta, și eu ce să caut pe lume dacă nimeni nu mă știe pe nume? Să nu pleci, nu pleca. La tine în piept, lângă inimă, este întreagă, netrăită deloc, varianta perfectă a mea. Nu există dragoste Fie. Nu există dragoste. Atunci, e o potrivire între spațiu și timp a unui unghi liniștit unde materia nu mai are cădere și albul stă în tecile lui de-ntuneric. Dacă nu există dragoste de ce atomul e sferic și dincolo de orice îmbinare rămâne stingher și proscris? De ce, când zâmbești, toată substanța secretă a lumii se rânduie ca în paradis și moartea îmi pare mai bună mamă în brațele tale? Dacă nu există dragoste întreg universul nu are nici o fărâmă de noimă. O îngrămădire de sfere colorate, aseptizate și seci. Nu mă ademeni... Și prima frunză și ultima stea și pasărea dintr-un vis de copil chiar dacă nu știu, se află în dragoste. Altfel nici nu s-ar cădea. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate