agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-12-22 | |
Nimeni nu știa de unde venea Iupidup. Nici chiar el. Ajunsese în Cantonul de lângă Lac abia de două zile, dar nu trecuse neobservat.
La brutărie doamna Lucille experimenta de ceva vreme o rețetă nouă de tarte. Îmbujorată, abia aștepta să deschidă cuptorul, când auzi o voce ca de tunet, care îi aminti de picnicul de duminica trecută. (Atunci se întorsese de pe pajiște udă toată, iar bicicleta ei Marie strănută zile în șir.) - Aici miroase a sirop de vișine pe tarte răsucite, cu făină albită la soare! Ce deliciu! Doamna Lucille făcu ochii mari, iar mâinile îi rămaseră suspendate în aerul îmbătător. Întoarse capul și fu cât pe-aci să leșine când văzu niște picioare lungi ieșind de sub masă, terminate cu niște pantofi cu vârf ascuțit, ca papucii cu ciucuri pe care îi zărise în vitrina magazinului din colt. Dar nu asta o uimise în asemenea hal, ci… șosetele personajului care ocupa lejer două scaune, unde mai pui și valiza așezată pe pervazul ferestrei, de ai fi jurat că privește afară! Șosetele ce se iveau de sub pantalonii bufanți trei sferturi erau cele care îi tăiară răsuflarea, pentru că aveau desenate… chiar tartele minunate pe care ea le visa de două săptâmâni încoace. Exact așa arătau. Valijoara lui Iupidup adora să stea la fereastră. Îi plăceau foarte mult florile și cerul. Dar nu numai cerul de vreme bună, cerul în general. De aici din brutărie, norii amestecați cu mirosul de pâine și de prăjituri păreau delicioși. Cu toate că era veche și decolorată, Iupidup nu renunțase la valiza lui, în care își purta șosetele – impresionanta colecție de șosete! - și săculețul confecționat după reguli precise. Boabele de orez cusute înăuntru erau amestecate cu puțină sare. Pe Zenobia avea să o cunoască a doua zi. Se hotărâse cu greu ce șosete să-și asorteze la pantalonii în carouri portocalii. - Cele cu frunze rotunde și mari, își zise privind soarele care apărea din spatele muntelui. Mustățile lui fremătau vesele ca de un nou început. Doamna Lucille îi pusese ieri la pachet tot felul de bunătăți. Vorbiseră mult, bicicleta se simțea mai bine. Camera unde ea îl cazase mirosea a vanilie și a scorțisoară proaspăt pisată. Bău o cană cu lapte și porni să descopere orășelul învecinat. Acoperișul muzeului se trezise târziu în dimineața asta. Dormise agitat. Frumoșii lui solzi ca ai unui pește fantastic se ciobiseră deasupra galeriei de pictură gouse. Era o tehnică nouă în care arta parfumeriei și a culorii se îmbinau neașteptat, dar nu numai: pe măsură ce te apropiai de tablou, culorile și mirosurile se schimbau și apăreau alte imagini. Când te depărtai suficient, rămânea pictura de început. Acoperișul și-ar fi dorit să vadă cum oameni diferiți își spuneau povestea în rama comună a unui tablou. Acum prin micuța fisură putea privi. Zenobia își aminti visul de azi-noapte și râse în hohote. - Auzi, Celine, se făcea că eram în galeria gouse de la muzeu. Urcam treptele care erau când de ciocolată, când de zăpadă, îmi înghețaseră picioarele și țopăiam desculță pe ultima treaptă, care era un țurțure! Atunci de pe o scară rulantă au apărut niște șosete, cu bascul meu desenat pe ele. Erau lungi cât un fular… Celine era o pisică obișnuită cu fântâna de vise a stăpânei sale. Ea personal nu mai visa de mult. Iupidup se afundă într-o ceainărie pe cinste. Pliculețele de ceai îi aminteau de timbrele din copilărie. Și de trandafiri. Firicelul acela de ață care plonja cu ierburile în apa fierbinte îi plăcea mult. Ceainăria însăși părea o cană de ceai. - Celine, ies! strigă Zenobia trântind în urma ei ușa care nu tulbură defel moleșeala pisicii. Jacheta tricotată lejer a fetei nu se potrivea cu bascul galben aprins. Dar zâmbetul din dimineața asta se potrivea la orice. La muzeu, ca de obicei forfotă. Oameni curioși se apropiau de noua galerie de pictură ca de o sală de ceremonii. “Fiecare zi seamănă cu această oglindă – nu știi ce chip al tău îți va arăta”, se gândi Zenobia, privindu-și blugii decolorați. “Prea lungi, trebuie sa-i mai tai puțin”, își spuse cu un aer distrat. Când intră, i se puse un nod în gât. Nici la repetițiile de la teatru nu era așa emotionată. (O, diseară avea reprezentație! Celine va fi din nou în primul rând, cu mustățile ei ca o harpă.) Încăperea avea o lumina aparte. “Din tavan, cerul trage cu ochiul?”, se întrebă Zenobia într-o doară, înaintând cu pași mici. Zări tabloul în fața ei, departe. (Multe lucruri i se păreau departe în ultima vreme, Celine știa.) Avu o clipă de ezitare, privi în stânga fereastra. - Era multa liniște, Celine, nu-mi auzeam nici pașii. Glisam în apele acelei picturi, ca o chemare. Când m-am apropiat și culorile au început să se precipite - se lăsau, înțelegi?, ca fulgii de zăpadă când ninge (Celine mieună scurt) … îmmm, mi-am trecut degetele prin fața ramei șoptind: “Sunt aici…” Iupidup se grăbea să ajungă în Piața de lângă Râu. Străduța în pantă se rostogolea cu casele ei cu tot, orașelul devenise un bulgăre în forfota zilei. - Vreau smochine, vreau smochine, își cânta bine dispus Iupidup, făcând să se zguduie un pic pământul pe unde trecea. Ii plăceau florile în ghivece, nu tăiate. Să le pui apă, să facă pui și boboci. Și mai ales să le pui nume și să facă parte din familie, se gândi el fastâcit. “Familia mea încape într-o valijoară”, constată uimit. Găsi smochine zemoase, cu semințe multe și miez roșu. Foșneau în punga de hârtie cu arabescuri albastre. Ca să ajungi în Parcul Sonor trebuia să treci peste podul arcuit din țevi dispuse ca într-o orgă. Zenobia venea deseori aici, pentru că i se părea că pășește peste un curcubeu. - Nu lupii urlă așa, Celine, e vântul! Pisica devenea tăcută și zbârlită. Iupidup privea copiii care alergau după avioanele lor de hârtie. Trecu podul și intră în parc. Rondurile de flori mărgineau cercul de iarbă. Patru figurine de bronz, ținându-se de mână, alergau făcând să țâșnească apa. Cerul clar se desfașa deasupra lumii. Bascul Zenobiei era ciudat de-a dreptul. Din bănuțul din mijloc porneau patru frunze mari, ca de varză. - Þie îți trebuie un iepure, nu pisică, torcea împăcată Celine. Zenobia o iubea pe Celine. Cum stătea ghemuită pe malul lacului, ai fi zis că e o ciupercă decupată din cărțile pentru copii. Era un galben de floare a soarelui sub copacii prelungi. Pisicii i se vedea coada mișcătoare. Iupidup căscă prelung. O stare de libertate îl făcu să cruțe ultima smochină din pungă. O puse pe bancă, alături. Își aminti de vremea când făcea bărcuțe și solnițe de hârtie. Se surprinse zâmbind. - De ce nu? zise apucându-se să plieze punga de hârtie rămasă de la smochinele delicioase. Când duse bărcuța la apă, văzu nu pisica, ci floarea. Floarea în multă lumină. O vedea de sus și din spate. Dar chipul? Iupidup se ghemui și el, lăsând bărcuța să se desprindă de la sine. O dâră subțire se desenă pe lac. Zenobia întoarse capul încet. Celine își primi porția de ciocolată de după spectacol. Zenobia o răsfăța de fiecare dată cu darnicie, dar în seara aceea ochii ageri ai pisicii detectară ceva. Șoareci? Nu. Câmp cu flori? Nu. Sos de vânat? Nici. Un licăr, ăsta e cuvântul. Zenobia era toată un licar. El îi vorbise de origami, de creioanele colorate, de săculeț, de pasiunea pentru șosete… Zenobia nu-și lua ochii de la mustățile lui întoarse. “Ale lui Celine sunt mai delicate”, se gândi. Ea scria poezii în cel mai mare secret și îi plăcea să doarmă pe balcon în serile călduroase. Avea o ferigă pe care o chema Ana și o pisică. Juca într-o trupă de teatru amator, ca să exprime ce nu spusese încă. - Într-o piesă, vorbești și cu trupul. Și-apoi, vocea… câte nu spune ea. Sau ochii. Sau mâinile. Iupidup observă că Zenobia avea mâini mici. Se întoarse în cămăruța din canton buimac de fericire. Drumul înapoi i se păru când lung, când scurt, glasul fetei ii revenea în frânturi. - Știi, câteodată mă simt ca o minge care se învârte pe lângă dealuri, pietriș, oameni, nori de furtună, soare ori uși. Întotdeauna încurc cheile, dar cineva mi-a spus că nu am nevoie de chei. Iupidup deschise larg ușa și lăsă aerul răcoros să intre înăuntru. Și el se simțea foarte deschis. Doamna Lucille îi pregătise sandvișuri cu brânză și pateuri cu ciuperci. Iupidup îi mulțumi în gând, le puse într-o sacoșică, își luă săculețul și o porni spre oraș. Zenobia îl invitase la o piesa “extrem de tăcută”. Atunci înțelese ce îi spusese fata despre un alt fel de limbaj. Reprezentația se ținea în aer liber, la intrarea în parcul de după podeț. Zenobia era îmbrăcată într-o rochie de in lungă până-n pământ. Culoarea paiului, se gândi Iupidup. Uneori reușeai să îi zarești tălpile ca două vulpi. Apoi totul devenea secret (ca poeziile ei). Iupidup era hotărât să citească. - Zenobia, am adus săculețul! o strigă Iupidup, făcându-i cu mâna pe deasupra mulțimii. Reprezentația se terminase de puțin timp, iar oamenii se imprăștiau care încotro. Veni curioasă, zgribulindu-se sub jerseul tras pe umeri. - Arată-mi! îi spuse simplu. Iupidup ținea între palme dreptunghiul de pânză. Nu mai era alb și părea că a trecut prin multe. Săculețul arăta ca o perniță, umplută însă cu boabe de orez. Era suficient de dens, cât să nu se îndoaie dacă-l puneai pe muchia palmei. Fata îl luă și începu să-l descopere în tăcere. Îl pipăi cu degetele. Îl mirosi, îl duse apoi la ureche. “Ce-mi veni?”, își zise înroșindu-se, ca de un gest copilăresc. Apoi îl puse jos, pe pământul de la picioarele lor. Iupidup se aplecă, îl luă din nou între palme, ca un fel de salut. Apoi i-l oferi Zenobiei, cu un zâmbet larg. Zenobia nu ezită, primi. Multă vreme săculețul își continuă călătoria între palmele lor. * Stelele se risipiră în lanul de levănțică. Celine căuta să deslușească înțelesul visului de azi-noapte. Iarba înaltă semăna cu niște mustăți. - E timpul să fac puțină mișcare! Și o zbughi iute pe câmpul plin de promisiuni. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate