Când te vrea. Când te merită

Bărbații… Cum ar fi viața noastră fără ei? Mult mai simplă. Categoric. Însă până la a fi simplă, e indicat să ne gândim la sentimentele noastre. Care, apropo, există datorită lor. În mare parte.
Nu există rețeta iubirii desăvârșite. Bărbații sunt complicați. Pentru că îi complicăm noi, aș adăuga. Dacă e să fie, va fi iubire. Fie și mai târziu. Între timp, trebuie să ne respectăm, să intrăm și să ieșim demne dintr-o relație( se întâmplă să și ieșim dintr-o relație și, nu tocmai pe ușa din dos). Pentru că, spre uimirea multora, EXISTÃ rețeta unei relații reușite( care de multe ori coincide cu iubirea sau se intersectează la un moment dat cu aceasta). Rețeta pe care am descoperit-o de curând și, pe care am de gând s-o pun în aplicare de acum înainte, se numește “ Când te vrea. Când te merită”. Era chiar sub nasul meu. Nu o recunoșteam. Nu vroiam. Din moment ce nu am strigat după ajutor, de ce să o identific? Care e treaba mea? Însă m-am gândit că v-ar fi vouă de folos. Și, de ce nu, mie, pe viitor.
E ușor de ținut minte. Și ușor de aplicat. Sfatul meu, încă de la început, e să nu investiți sentimente până nu a reacționat corespunzător “rețetei”. După, aveți cale liberă. Însă nu înainte.
Din punctul meu de vedere, ar fi doi pași de urmat: a afla dacă te vrea( albă sau neagră, niciodată – s-ar putea - sau – cred -, care într-un final înseamnă același lucru) și a afla dacă te merită( decizie unilaterală, satisfăcătoare, punct de meditație). Dacă răspunsurile sunt afirmative, o relație reușită bate la fereastră. Dacă situația e confuză, una da, alta ba, o retragere demnă e îngăduită. De fapt, nici nu e retragere, e farmec. Farmecul de a fi femeie, de a avea putere asupra propriilor decizii, de a avea dreptul la o viață “sănătoasă”, să zicem. Iar dacă răspunsurile sunt negative, nici măcar aflarea lor n-a meritat osteneală.
Când te vrea? Sinceră să fiu, niciodată nu mi-a plăcut întrebarea. E ca și cum ai tânji după afecțiunea lui. Lucrurile stau altfel. Și o știm. De aceea am să formulez ideea cam așa:…, când te vrea. Sună mai frumos. În plus, îl face dependent de tine. Și nu invers.
Tipul pe care tocmai l-ai întâlnit renunță la viciile sale( fie ele “de când lumea și pământul”), când te vrea. Pe urmă, începe să trăiască doar pentru tine. Nu vine niciodată cu scuze. Dacă a spus că te sună, atunci te sună. În minutul în care a promis sau chiar cu câteva secunde mai devreme. E întotdeauna punctual. Nu-și uită bunul simț, respectul și sinceritatea, acasă. Te trasformă în prioritatea sa, renunță la orice angajament față de o persoană de gen feminin( angajament înțeles din punct de vedere al sentimentelor). Se încăpățânează să afli cât de importantă ești pentru el. Dacă tu te simți bine, el se simte bine. Dacă tu nu te simți bine, el face un efort să te înveselească. Ce îți place ție, îi place și lui, chiar dacă înainte era ferm convins că nu e de el. Prietenii, atât ai tăi, cât și ai lui, află cât însemni pentru el. Familia ta devine o a doua familie pentru el. Speranțele tale sunt o alternativă. Nu spune nu. Nu se teme de o relație, nu se teme de un posibil viitor alături de tine. Mai mult, este hotărât să te “păstreze”, nu ca pe un obiect, ci ca pe o ființă ce i se potrivește. Crede în întreg. Și lista ar putea continua. Toate acestea sunt valabile, când te vrea.
Când te merită? Se pare că am ajuns la pasul al doilea. Pe de o parte, când răspunsul la primul pas e afirmativ, satisfăcător și dornic de a i se da o șansă. Pe de altă parte, când defectele lui devin calități, când contrastul e mai puțin evident. Te uiți în ochii lui și te vezi pe tine. Atunci știi că merită. Tot ce e în afara acestui concept e, după părerea mea, pierdere de vreme. Altfel spus, e (pseudo)încercarea de a avea o relație “reușită”.
E greu să găsești așa ceva? Un individ care să treacă cu brio acești pași? Eu mă gândesc că e și mai greu să trăiești cu cineva care nu se încadrează în această categorie. Mă gândesc doar. Experiența voastră poate să confirme sau nu această ipoteză.
Cu un surâs ironic îmi reproșați în gând – Și să rămân singură? Să prind rădăcini?! Eu văd, în schimb, un surâs jalnic. Se numește disperare. O femeie merită mai mult de atât. Singurătatea e, de cele mai multe ori, ideală. Dacă o comparăm cu o relație patetică, de formă, insuficientă. Respectul de sine cere mai mult. Cere aproape un miracol. Însă e mai bine să ai o speranță, decât să te amăgești că cel care îți este alături se va schimba. Într-o bună zi. Știm cu toții că nu o va face. Ba mai mult, poate se va plictisi; printr-o scuză plauzibilă poate va și scăpa de tine. Și atunci unde ai ajuns? De unde ai pornit? Te înșeli. Atunci nu erai rănită. Acum ești. De aceea, rețeta mi se pare la îndemâna oricui și eficientă. Te scutește de pierderi: pierderea încrederii în sine, pierderea timpului, pierderea idealului.
În final, dacă rețeta a fost respectată întocmai, am un singur sfat de dat: iubiți ceea ce aveți( pe cine aveți alături), chiar imperfect! Pentru că nimic nu e mai frumos decât iubirea.