Te-ai gândit vreodată la ea? I-ai văzut vreodată chipul senin, dureros de liniștit, de o frumusețe macabră?
Un nas drept, tăiat în marmură, obraji albaștri pe care a înflorit nemurirea, începutul, sfârșitul...neființa, și un zâmbet ce ar fi dulce de n-ar fi amar.Dar ochii...ah, n-ai vrea sa privesti in ei, in goliciunea și eternitatea care-i cuprinde, in adâncuri de mult uiate și mereu noi.Sunt ochii negrului abis.
E ea, Inexistența, regina a Neantului, metresă a Uitării, fiică a Singurătății, mamă a Veșniciei.
Și acum vă rog să-mi spuneți, e inexistența o formă a existenței?