Iubita mea s-a hotărât să joace bridge. Asta e bine, oricum era nevoie la masă de al patrulea, problema este că ține morțiș să facă axă cu mine. Deși toată lumea i-a povestit despre crima odioasă și celebră din cuplul de bridge-iști, în care ea l-a omorât pe el, după ce el a pierdut aberant ultima mână taman când erau pe cale să facă marele șlem, iubita mea insistă încă să-mi fie axă. Cică noi suntem altfel. Și noi jucăm doar pentru plăcerea jocului. Și noi ne iubim și, dacă ne iubim, anunțul de contract va fi cea mai minunată declarație de dragoste. Așa zice ea. Că e lucru mare să faci o declarație de dragoste cumsecade. Adicătelea să-i placă ei, pretențioasei, fițoasei, nesătulei, mereu neîncrezătoare și mereu susceptibilă. Că dacă nu o iubești destul și dacă nu o iubești cum trebuie? Și dacă tot te angajezi că sentimentele-ți pure și dezinteresate îi sunt așezate la picioare, ordonat și după tot tipicul, atunci e musai să le declami ca la carte. Ca la carte să fie atunci!
Așa că acuma îmi este „sudul”, iar eu, ca un condamnat la moarte care cere să nu fie legat la ochi înainte de execuție, fac cărțile. Cincizecișidouă. Deși am certitudinea că eu sunt cea de-a cinzecișitreia, jokerul. Probabil exagerez, în definitiv, bridge-ul îți aduce partenerul pe care poți da vina atunci când pierzi și cu care te poți bucura atunci când lucrurile merg bine, cu unica și necesara condiție ca partenerul să urmărească același scop ca și tine. Dar aici e deja discutabil.
Gata, cărțile sunt împărțite, arătoase, mândre, unice, treisprezece pentru fiecare, treisprezece promisiuni de victorie, treisprezece șanse de izbândă, treisprezece perle rare. Au! Treisprezece? S-a încruntat, eram sigur, treișpele îi stă în gât, e superstițioasă, acuma la pariu că le descântă, e o chestie ancestrală, femeile n-ar trebui să joace bridge, emoția primează în defavoarea rațiunii. Ca atunci când a trebuit să o ajut să-și cumpere mașina de spălat și am stat ca prostul o oră în fața magazinului că aștepta ea să se împlinească ora astrală favorabilă pentru achiziția de electrocasnice.
Acum ar trebui să-și evalueze „mâna”. Eu am 11 puncte de onor, dacă aș socoti și distribuția, aș putea deschide licitația. Cu singleton-ul pe caro și cu alt partener de axă n-aș sta pe gânduri la anunț de deschidere, dar dacă nu pricepe anunțul? Că e în stare să supraliciteze, știe toată lumea că abia așteaptă să emit orice angajament ferm, că se și apucă de planuri mărețe.
Când femeile își văd viitorul, le apucă brusc elanul hărniciei și al clarificărilor, își stabilesc granițele, pun lucrurile la punct și încep să te pistoneze că tu poți mai mult. Că de-aia e bridge-ul genial, și de-aia singleton-ul e punctat mai mult decât doubleton-ul, de unul singur valorezi mai mult decât atârnat de altul în suită. Și dacă nu am „fit” cu ea pe culoare? Si dacă până tatonez cum stă ea, mă trezesc cu contract de manșă, sau mai rău, de șlem, pe care m-aș mira să-l facem, o iubesc, dar nu m-aș duce cu ea până la capătul lumii. La sigur că ar supralicita gratuit, mai bine joc prudent, mai bine zic „pas” și o las pe ea să vorbească prima, la asta e bună, la vorbit nimeni nu o întrece, are vocația discursului, și va vorbi, sigur va vorbi, n-am eu norocul să tacă. Anunț „pas” și dacă e să pierdem, măcar să pierdem pe anunțul ei.
Aha, eram sigur, a vorbit. Cică „o pică”. Evident, licitează pe „majora în cinci”. Și doar i-am explicat cât e de importantă convenția în bridge. E esențială. Fără comunicarea în același limbaj de licitație e ca în nesfârșitele noastre discuții, când eu îi explic de ce m-a deprimat plecarea lui Pleșan de la Dinamo, iar ea îmi spune că ăsta nu e motiv de depresie, să văd eu cum e sindromul premenstrual. Pe care mi l-ar dori din toată inima dacă ar fi posibil. Nu mai poți să faci o depresie și tu ca omul, că pe toate le ia ea prima. Ar trebui să se facă depresiile cu programare, săptămâna asta ea, săptămâna viitoare eu, să nu-mi mai pese de nimic, să-mi spăl creierul cu cinci beri și să dorm tot weekendul.
Nu, ea vrea „majora în cinci”, deși i-am explicat că e mult mai bine să jucăm în „trefla de precizie”, nu, face alergie la precizie, tipic feminin, ce contează precizia când are la îndemână mărimea, special o face. „Majora în cinci” să fie și să o prind eu că nu are lungime pe pică!
Mda, pot să-i dau susținere pe inimă neagră, deși aș sta mult mai bine pe cupă, dar n-am dama, și decât să mă trezesc că trebuie să fac „impas la damă”, mai bine susțin culoarea ei. Sunt pățit, am mai impasat odată la o damă de cupă C, m-a prins nebuna ce azi mi-e axă și am fost la un pas de excludere din joc. Mai bine pierd o levată, decât un joc întreg. Vom juca patru pici, îi răspund pe forcing de manșă, oricum asta vrea, ea - „declarant”, eu - „mort”. Asta e poziția pe care o preferă ea. Să joace și cu cărțile mele. Să ia tot. Oricum își dă deja cu deodorantul meu, oricum îmi conduce mașina, oricum a făcut din cămașa mea bleumarin ținuta ei de casă, oricum nu mai contează, vestul atacă, eu mă etalez și fie ce va fi. Și suntem în zonă de vulnerabilitate...
Trage atuurile, joacă pe defosă din ambele mâini, ca să vezi, singleton-ul meu de caro..., nu se descurcă rău deloc, norocul începătorului... na, am deocheat-o, mă miram eu ca o minune să țină mai mult de trei levate, a dat mâna, la revedere, adio, nu mai intră ea în joc nici la paștele cailor, ba uite că dama de cupă era la ea, și uite cum a dus deja 10 levate, draga de ea, e și normal, nu fac eu axă așa cu oricine, e bună, e chiar bună, doar eu am învățat-o să joace bridge!
Ah, dacă știam, licitam la șlem, îl făcea, ia uite cum îl făcea, draga de ea, știți, m-aș duce cu ea până la capătul lumii, doar e axa mea!