O priveam. Demonul îmi sfășiase indiferența, iar eu, șovăind, m-am supus nedeslușitei slăbiciuni ce mi se răsucea în piept... Îmi alergam fară să vreau ochii pe chipul ei adunând sentimentul de afecțiune risipit și dăruit fiecărei trăsături. Și cu aceeași curiozitate cu care aș fi analizat un tablou treceam în revistă detaliile, inspectând trăirile pe care acestea le generau. Reveneam mai îndârjit, de fiecare data însă oprindu-mă asupra părului: un soare umflat de dimineașa strecura raze dezmorțite prin fereastra trenului formând un curcubeu ca o aura. Dana, simțind țesătura privirii era stingherită. M-a întrebat căutând să se retragă: "La ce te uiti?".
Tulburarea mea a dispărut alungată de avalanșa cuvintelor și am răspuns cu o umbra de oboseală în glas. Opream pe buze aceeași constatare simpă: "Ești atât de frumoasă!", mascând-o sub o frază cu ecou : "Când închid ochii mi-e ușor să-ți compun în minte chipul!". Și am priceput brusc, văzând cu cum ea se eschivează, falsitatea cuvintelor; m-am bucurat; îmi fusese o clipa teamă că spusesem prea mult. Mă salvase tonul acid și surâsul vag plutind în colțul buzelor. Totul însă era adevărat; un adevăr care îmi scăpase și care îl recunoșteam atunci și pentru mine: o priveam însetat pentru a-i memora chipul- singurul mod în care îmi puteam amăgi dorul, când ea nu era aproape, nestiind că, în schimb, sorbeam mai abitir din veninul acelui dor.
M-am refugiat in mine. Credeam că va urma o perioadă de tăcere ca mai apoi totul să revină la normal. Ea însă, frământată, alimenta discuția. Pentru prima dată o simțeam atacând. Cred că așteptase și pregătise îndelung prilejul, iar această așteptare îi crescuse în suflet un soi de superstiție. Am urmărit-o de la distanță, un pic surprins la început: cu îndemanare a condus discuția pentru a putea sugera pe un ton alb diferența de vârstă de doi ani și opt luni. Am corectat-o: "doi ani, șapte luni și 2 săptămâni", dar părea prea preocupată de idee urmărindu-și concentrată firul și am înțeles că trata cu seriozitate problema în ciuda zâmbetului suav. Își rostogolea spre mine ochii de un verde tăios, cu îndărădnicie, dorind confruntarea, și, trebuie să recunosc, ulterior am bătut
în retragere. Ce răspuns aștepta de la mine? Care era părerea ei? În veghea mea constantă asupra ei nu sesizasem totuși acest curent potrivnic. Îl ținuse ascuns, lăsându-se în voia lui, antrenându-mă și pe mine în derivă. Am avut gesturi de nerăbdare dar, în sfârșit, cântărind mai bine și dorind să înlătur temerile ce nu-i dădeau pace am ales o frază la fel de ciudată și la fel de adevărată ca cea rostită anterior: "Diferența de vârstă am simț-o invers: tu ești atât de plină de viața, de optimistă, de senină – esti mai tânără decât mine – veșnic serios, încruntat si morocănos. Am sufletul atât de bătrân încât vârsta și-o măsoară în secole, dar lângă tine întinerește!". În timp ce rosteam aceste cuvinte mă întorsesem pe jumătate spre geam într-o atitudine detașată, pentru a lăsa impresia că este doar o simlă constatare și nu un raspuns. După strâmbătura de nemulțumire, părea ca nu este încântată: credea că glumisem ; a încheiat cu o constatare făcuta mai mult pentru ea însăși: "Între douăzeci și treizeci de ani fizicul nu poartă amprenta vârstei!". Mă încerca un sentiment de satisfacție răutăcioasă dar nu am vrut să mă mai agăț de cuvinte.
Câteva momente mai târziu, când s-a risipit ceața ce ne învăluise am descoperit că, de fapt, ne apropiasem și mai mult. O lăsasem să pătrundă adânc în cercul de lumină ce mă delimita strict de restul întunericului fără a-mi stârni agresivitatea. Existau doar scurte momente de confuzie în care parcă nu recunoșteam persoana ce-mi violase intimitatea; adaptarea semăna cu un ritual – îi cunoșteam finalitatea dar nu mă puteam abate de la formă pentru că, de această forma, depindea finalitatea. După această discuție începea să se închege mai clar în spațiul meu îngust, despovărată de liniile nefirești cu care imaginația mea o îmbogățise: rămăsese liniștită, mândră, sfidătoare ca și cum ar fi fost dintotdeauna stăpâna acelui loc.
Însuși relația noastră aluneca fără opoziție, hrănindu-se din cortegiul de îngrijorări spre... Aripa întrebării: "Spre ce?" îmi umbrea bucuria așteptării.