Dragobete este in folclorul românesc fiul Babei Dochia si se serbează in popor pe 24 februarie. Acum nu cred ca cineva poate avea pretenția sa cunoasca toate sărbătorile din bogatul și inepuizabilul folclor românesc. Daca unii au auzit recent de Dragobete se datoreaza economiei de piața care vede o sursa de profit într-o sărbătoare locala menita a combate mult prea globalul Sf. Valentin. Sărbătorile in sine sunt tradiții populare in mai toate cazurile si nu e nimic rău in a pastra o tradiție; ceea ce supără e comercializarea nerușinată a sumedenie de nimicuri din plastic, kitsch-uri, vânzarea fără discernământ a tot ce poate servi ca dar în aceste zile. Tradiția urmeaza calendarul, schimbarea din natură, februarie fiind luna imperecherii la animale si în mai toate culturile e considerata un început, o lună de schimbare a anotimpului; chinezii de pilda o numesc luna tigrului si sărbătoresc noul an sau sosirea primăverii, evreii au și ei o sărbatoare numita noul an al pomilor, romanii aveau Lupercaliile, noi avem Dragobetele urmat de marțisor.Inainte de a fi devenit o sărbătoare de oraș, deci înaintea comercializarii tradiției, mărțișorul ca și Dragobetele se serbau la sate, bogatul folclor românesc fiind
sursa sărbătorii importate de orașul capitalist.A refuza kitsch-ul e una, a denigra, a nu recunoaste folclorul e cu totul altceva si aici trebuie acordata atenția noastră. Folclorul, tradiția populară e ceea ce suntem, identitatea ca oameni, ca popor, ca inconfundabilă cultură. A serba Dragobetele sau mărțișorul e un gest rezistență în fața invaziei unor sărbători globalizante ca sf. Valentin.Japonezii serbează venirea primăverii prin festivalul florilor de cireș, sakura, noi legăm un șnur alb-roșu de creanga pomilor fructiferi sau oferim un buchețel de ghiocei strâns la mijloc cu un șnur de mărțișor.