M-am saturat de sensul vietii, de ritmul alert in care trebuie sa traim, in goana nebuneasca a orelor ce trec ca secundele.
Ne amagim cu imaginea unei zile de maine pe care poate n-o vom mai vedea. As vrea sa uit tot ce-am trait, as vrea sa nu ma mai gandesc la ce s-a intamplat. As vrea sa te uit. Dar nu pot si nu cred c-am sa pot pot uita vreodata. Totul ma doare, in ploaia mohorata cerul se prabuseste. Cerul imi acopera durerea cu buze fierbinti, de amant.
In creierul infierbantat de clocotirea imaginilor, simturile s-au atrofiat, Si nici macar simplul act de-a privi nu mai e atat de simplu. Stiam ca va fi greu, dar nu mi-a pasat. Poate acum cand ma grabesc spre sfarsit, ar trebui sa-mi pese.
In dimineata aceea am rastignit imaginea ta pe crucea aducerilor aminte intiparite pe retina. Te-am crucificat cu atata durere incat durerea s-a amestecat cu fericirea miilor de minute in care te-am asteptat. Am urmarit o umbra care s-a dezintegrat in atingerea suava a ingerului intunecat. Inainte de-a pieri, naluca mi-a soptit numele. Vreau s-o urmez, caci stiu ca am sa-i descifrez taina. Dar ce stiu eu despre taine? Tainele sunt facute sa fie pastrate, iar dezvaluirea lor e o profanare. Si ce-mi mai pasa? Daca am ucis imaginea ta, orice alta profanare isi pierde importanta. Sunt diabolicul pur deghizat intr-o haina comuna. Si nimeni nu ma recunoaste, asa ca pot actiona nestingherit.
Mi-ai invadat si trupul si mintea si sufletul pana n-a mai ramas din mine decat o carcasa in care salasluiesti. Lupt impotriva ta, a sentimentelor pe care le-ai sadit acolo, lupt cu indoiala, cu teama, cu furia de-a nu te fi putut impiedica, cu constiinta care-mi dicteaza altceva, cu inima care sangereaza. Uneori mi se pare ca linistea-mi vorbeste, dar nu vorbeste decat pentru a-mi releva absenta ta, nu-mi vorbeste decat ca sa ma faca sa ma adancesc din nou in uitare. Dar, vezi, uitarea nu ma face sa uit, ea imi aduce inca si mai viu in fata ochilor un moment pe care l-am trait, sau poate l-am visat? Chiar l-am visat? Uneori realitatea se impleteste atat de bine cu fictiunea incat camasa uda de pe mine mi se pare o a doua piele, atat de reala, incat imi vine greu s-o dezlipesc de mine fara sa ma doara.
Poate am inebunit si esti doar o plasmuire a mintii ce-a depasit hotarele binecunoscute. Poate e doar o iluzie creata intr-un truc de magie ieftina, poate ca totul se invarteste in jurul aceluiasi om si…poate…
Nu mai stiu. Am vazut dincolo de neguri, am vazut dincolo de suflete. Am vazut totul in splendoarea lui neintinata inca. Locul meu nu mai e aici. Lumea a inceput sa se dezmembreze; bucata cu bucata va cadea.
Sunt lipsita de lumina de care am nevoie, sunt pierduta pentru voi. Stiu ca nu ma intelegeti, dar victoria nu va fi a aceluia care va castiga, ci a aceluia care va sti sa profite de ea.
Stiai ca veacul are mai mult de 1000 de ani? Fiecare zi in infinitatea ei depaseste barierele zi-noapte. Totul e doar o inventie a omului, ce-ar fi daca secolul ar fi doar o zi in visul unui urias? Daca suntem doar plasmuirile unui somn agitat? Ce-ar fi daca am descoperi intr-o zi ca tot ce e concret nu mai e atat de concret, ca tot ce-am invatat ca exista nu e decat un element abstract? Totul e relativ. Totul fara exceptie si mai ales e doar o problema de perceptie.
Sunt trista, golul mi-a secat existenta, sunt doar o albie din care raul, mai intai a iesit din matca si apoi, dupa ce s-a revarsat, s-a evaporat subit, nelasand nici o urma care sa-i ateste existenta. Pamantul arid si insetat parca plange dupa ceea ce-a avut si ceea ce acum este pierdut pe vecie.